Cărţi

articolul anterior articolul urmator

„Desculţ” - „Din Psihologia poporului român”

0
17 Jul 2015 09:59:48
Dinu Săraru

Niciodată o Istorie serioasă a literaturii române, nu conjuncturală politic şi chiar mai rău, politicianist electorală, cum se văd atâtea azi, unele cu pretenţii academice, nu va putea ignora şi nici măcar minimaliza sau pune sub semnul întrebării în funcţie de opţiunea politică a autorului la un moment dat —

cum se ,,întâmplă” încă şi azi în spaţiul diverselor ierarhizări tot conjuncturale — locul şi rolul pe care îl ocupă meritat  Zaharia Stancu şi capodopera sa şi a literaturii române de inspiraţie ţărănească, romanul ,,Desculţ

Triste şi derizorii intervenţii cu pretenţii aşa zis critice însoţesc încă acest roman – mă refer, fireşte, tot timpul la prima ediţie din 1948 — pierdut pe drum în favoarea delimitărilor postdecembriste ale unor criticaştrii de talia lipitorilor de afişe în campaniile electorale ale politicianismului băştinaş, iute pocăiţi după 1990 şi tot iute înscrişi fripturist în partida anticomunistă a beneficiarilor şi devoratorilor bogatei răsplate a jertfei patriotice – intenţia subtextuală fiind chiar eliminarea scrierii din rândul capodoperelor şi aşezarea ei în raftul cărţilor  ilustrând ataşarea făţişă a autorilor la doctrina comunistă.

Cineva, fost decan comunist al unei cunoscute facultăţi de litere, beneficiar, atunci, al prezenţei  în comitete municipale şi judeţene avantajoase foarte la vedere, trezit peste noapte anticomunist şi la fel de lacom la împăţirea răsplatei jertfei patriotice, a făcut devotat şi grăbit şi un inventar al cărţilor condamnabile, după el,  inventar exploatat, tot la vedere,  în favoarea noii lui ascensiuni profesorale şi a obţineriii  unei locuinţe somptuoase în cartierul construit de Ceaşescu slujit focos altfel până şi cu numai câteva zile înainte de  afla şi el, cercetătorul, odată cu noi toţi, unii rude, că e  un anticomunist, tot focos.

Sigur, asemenea merite nu le vor spori pomeniţilor trepăduşi literari autoritatea decât în cartea de imobil şi curând vor fi uitaţi şi în ipostaza de jupuitori ai bronzului de pe statui.

Dar să ne întoarcem la Zaharia Stancu şi la capodopera ,,Desculţ”,  a treia mare carte consacrată ţărănimii în veacul literar românesc douăzeci, după Ion şi Răscoala.

Cutremurătoare frescă a universului ţărănesc din primele decenii ale amintiului secol douăzeci, dar, în esenţă, a întregii lumi spirituale ţărăneşti, dincolo de condiţionările istorice şi sociale, romanul ,,Desculţ” oferă cititorului de azi o oglindă atât de cristalină, slujită de luciditatea cea mai necruţătoare a unui artist izvorât din mediul descris pe care îl iubeşte disperat, justificându-l şi apărându-l  şi iertându-l tot timpul,  până la a nu-i ascunde  de noi, nici păcatul unei dezumanizări a cărei victimă primă  este chiar el, ţăranul vitregit de condiţia socială şi  sărăcit de vremurile care, necontenit, l-au călcat în picioare şi l-au înstrăinat de atribute sufleteşti care altfel îi sunt proprii, cum se vede  în creaţia  artistică a acestui individ în care exploadează, clocotitor, o combustie morală şi în general spirituală copleşitoare.

Luciditatea scriitorului Z  aharia Stancu şi capacitatea lui de a surprinde esenţa biografiei spirituale a ţăranului sunt izbitoare  în zugrăvirea poem a celor două naşteri pe câmp, antologică pagină literară, la fel ca şi în pagina în care ni se descrie, paralizant, un fapt de viaţă ce vine să acuze dezumanizarea. M-am oprit astăzi asupra acestui episod  susţinând analiza făcută de  Dumitru Drăghicescu psihologiei ţăranului român pentru că ,,fenomenul” se întâlneşte încă şi azi, dincolo de cel de al doilea război mondial şi  întoarcerea la capitalism după episodul socialist şi, mai mult decât atât, se întâlneşte şi în mediile urbane  a căror extracţie este ţărănească, a doua sau a treia generaţie încălţată, şi identifică şi acuză o trăsătură ce se menţine, de netrecut cu vederea şi într-o lume care nu mai este atât de supusă unei cruzimi a conjuncturii sociale şi e, poate, cum crede şi Drăghicescu, un dat de psihologie.

Iată, aşadar, fragmentul care de multă vreme mă obsedează, mă nelinişteşte, mă infioară, nu mă părăseşte şi vreau să vă fac părtaşi la o traumă existenţială de care nu ne-am eliberat, cred eu, încă. Şi de aici şi răceala noastră, a societăţii noastre în faţa neputinţei fizice, biologice, a neputinţei bătrâneţii, a sentimentului că apropiatul tău neputincios, ros de viaţă, îţi îngreunează viaţa, ostenit  de boală, de ani, de necazuri; ,,neputinciosul” stă ca o povară pe capul tău şi îţi chinuieşte zilele şi nu moare mai repede. Când eram copil, auzeam des, la înmormântarea unui beteag, a unui bătrân sleit de puteri şi bolind de multă vreme  şi neproducând nimic, ba mai şi mâncând, auzeam, zic, justificarea eliberării de acesta:

-I-am dat şi pâine albă şi tot n-am avut ce-i face!

-Bine ca l-a luat Dumnezeu dacă el n-a fost în stare să mai stea  pe picioarele lui:   

,,Bunicul de la Cîrloman s-a bolnăvit. S-a dus frate-meu Ion – de două zile îl păzesc să moară.

N-o să moară bunicul, cum n-a murit nici mama – boleşte, boala lui o scoate din sărite pe bunica. E ţanţoşă bunica şi umblă dreaptă, ca o fată mare. Nu-i plac bolnavii bunicii. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul – ţipă la el bunica:

-       Mai taci odată. Mereu te vaieţi. Parca-ai fi muirere, aşa te vaieţi…

Îl dondănea la cap. Bunicul Delcea, lungit în pat, îşi trecea degetele prin barba galbenă, gemea:

-       Mă vaiet şi eu, că mă doare. Toate oasele mă dor. Şi carnea mă doare. Aş vrea să mor...

Atât i-a trebuit să audă bunicii, că spune bunicul că vrea să moară. Tăiase nenea Dumitrache o găină. Bunica o opărise şi o jumulea pe vatră. Lângă bunica, cuţitul cel mare cu care avea să desfacă ea pieptul găinii, s-o taie în bucăţi, înainte de a o arunca în oală pentru ciorbă. I-a sărit ţâfna. Ce-o fi vrând cu cuţitul? Să-l taie pe bunic?

-      Spui că vrei să mori? Iată cuţitul. Bagă-ţi-l în piept. Înfige-ţi-l în inimă. Ai să mori numaidecât şi-ai să te linişteşti. N-o să te mai vaieţi. Moartea e lângă tine. Ajut-o să te ia.

Avea faţa cumplită bunica. Nu glumea. Ar fi vrut într-adevăr ca bunicul Delcea să-şi înfigă cuţitul în inimă? Eu, cam speriat, mai mult de faţa ei decât de cuţit. Un zâmbet bun s-a revărsat din ochii şi de pe buzele bunicului.

-      Afurisită muiere eşti! Semeni cu turcul de taică-tău. Nu te speria, Darie. N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. Niciodată omul nu trebuie să-şi dea moartea, nici măcar să şi-o cheme. Omul are moartea în măduva oaselor, din clipa în care s-a  plămădit… Vezi tu, Darie, în viaţă  poţi să chemi, dacă eşti năzdrăvan la minte, şi moartea. Moartea ori o chemi, ori n-o chemi, tot vine când îţi este dat să vină şi … te ia…

Bunica ţine în mână cuţitul.

-Nu mai pălăvrăgi. Nu mai tulbura mintea băiatului. Vrei să mori? Ia cuţitul. Nu vrei să mori, fă bine şi încetează cu văicăreala…

Ne-a întors spatele şi s-a dus la vatră, la găina ei. Cu sete, cu duşmănie, a despicat pieptul găinii. Parc-ar fi vrut să despice, să ciopârţească trupul schilav, uscat, al bunicului.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările