Despre singurătăţile noastre (ne)scrise

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ultimul volum al Oanei Camelia Şerban, Scrisorile singurătăţii, a apărut în 2019 la editura Cartea Românească Educaţional.

Romanul epistolar Scrisorile singurătăţii pare a fi formal o anti-meditaţie budistă, o celebrare nonşalantă a şuvoiului de gânduri mântuitoare care se fac punte între sine şi celălalt, o încredere pasională, ambivalentă, exuberantă, autoregenerantă, asumată, îndelung practicată, sanitar analizată a puterii gândurilor scrise de a repara tăceri care dezbină şi întunecă şi de a crea înţelegeri care vindecă prin claritate şi acceptare. Este o carte în care autorii principali sunt gândurile; gândurile au nume, concreteţe, fiinţă prin argumente şi contrargumente, temeiuri şi consecinţe. Singurul personaj teluric, contrapunctul dătător de sensuri unificatoare, este acela al căţeluşei care simultan primeşte nume şi deţine privilegiul de a numi şi nominalize: un unic, ludic demiurg care are puterea de a anihila singurătăţile prin deplină, vibrantă prezenţă şi nu discursiv. Scriitoarele şi scriitorii umani ai epistolelor şi/sau destinatarii acestora nu au nume şi sunt definiţi prin cugetările lor în raport cu scrisul şi singurătatea, temele majore ale volumului. Aşa se construieşte însă universalitatea cărţii, precum şi fascinaţia pe care aceasta o exercită şi după momentul lecturării ultimei file.

Oana Camelia Şerban (foto dreapta) scrie febril, fără culpe, pentru a salva în universal doar cele care contează, originile acţiunilor, alegerilor, pasiunilor, trăirilor noastre; accidentele, detaliile descriptive nu-şi au locul într-o carte scrisă dintr-o suflare. Oamenii sunt reduşi la esenţe, la gândurile care îi zidesc şi îi distrug; evenimentele plebee, istoria vieţii mundane sunt relevante doar în mica măsură în care confirmă un gând sau altul. Este o lume a ideilor care ne locuieşte pe noi toţi şi pe care puţini au răbdarea, luciditatea, intransigenţa şi delicateţea de a o desluşi şi de a o aduce în lumină. Este o carte a celor care-şi văd limpezirea prin gând şi idee, o carte în care pătrunzi ca într-o instalaţie de artă contemporană care funcţionează pe principiul realităţii augumentate, o carte în care te surprinzi reflectat divers în infinite oglinzi variat tăiate, o carte în care este imposibil să nu te regăseşti, dat fiind acest mozaic de autenticităţi posibile, într-o poziţie sau alta sau chiar în toate. Tocmai de aceea, paradoxal, dincolo de iureşul bine definit şi cizelat al gândurilor care se împletesc, despletesc, ciocnesc şi contopesc în înţelegeri perspectivale fluide, volumul te adună în tine însăţi, în propria-ţi singurătate deschisă înspre a altora. Finalitatea, în pofida luptei neortodoxe cu gândul şi a îmbrăţişării gândului, este cât se poate de budistă: liniştea emerge prin puterea gândirii de gând, a scrierii scrisului şi a însingurării singurătăţilor.

Oana Camelia Şerban FOTO Facebook

Această metanaraţiune ne conduce la meditaţia care înrădăcinează toate celelalte discursuri ale cărţii: relaţia dintre scris şi singurătate. Scrisorile singurătăţii este o carte care devine cu uşurinţă a ta pentru că este o carte a gândurilor despre esenţa existenţei, despre relaţia radicală dintre sine şi alteritate. Volumul începe prin problematizarea alterităţii minore, de gen, aceea dintre femeie şi bărbat, şi ajunge la punerea în discuţie a alterităţii supreme, om-Dumnezeu, scrisul fiind în toate cazurile puntea de legătură, ieşirea din tine către celălalt, miza declarată a scrierii “cărţii renunţării la scris” fiind tocmai supoziţia acestei funcţionalităţi reiteratoare de sacru a scrisului. Abordarea temelor grave, judicioase - scrisul şi singurătatea -, încadrate tradiţional în sfera culturii masculine majore, desfide însă stereotipurile şi aşteptările cititorului. Scrisorile singurătăţii nu este un volum declamativ feminist şi nici unul formal feminist, doar pentru că este scris de către o femeie. Dimpotrivă, este o carte substanţial şi firesc, efervescent feministă, poate chiar post-feministă, pentru că Oana Camelia Şerban nu lucrează cu femeia ca abstracţiune, simbol, caricatură a privirii masculine, ci cu femeia care îşi asumă normalizator, rotund, o umanitate completă, femeia care este lin, stabil şi neclintit armonios incomod de mentală, tăioasă, minuţios argumentativă şi lucidă, aşa cum îi şade bine unui bărbat, dar simultan capabilă de a-şi întemeia acest proces de cugetare irepresibilă prin situarea existenţială într-o feminitate incandescentă, puternică, asumată, neapologetic iubitoare şi visceral compasivă.

Scrisorile singurătăţii este o carte despre convieţuiri paradoxale, despre autenticităţi personale şi puteri scriptice unificatoare şi vindecătoare: “Nu e cartea marilor scriitori, nici pe departe. Dar e cartea marilor singurătăţi... O carte după care oamenii ar trebui să îşi vorbească.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite