Despre „Spre văi de jad şi sălbăţie” de Veronica D. Niculescu şi o naivă pledoarie pentru bucuria nealterată a receptării

Acest text nu este o cronică de carte. Nu scriu cronici de cărţi pentru că o carte pentru mine este o lume în faţa căreia simt nevoia unei plecăciuni. Mă emoţionează şi mă blochez în starea pe care mi-o transmite. Ca şi cum nu poţi vorbi despre iubire fără să fii stângaci. Textul acesta este mai degrabă un fel de scrisoare de admiraţie pentru o carte neaşteptată, o carte de o tandreţe a scrisului care te surprinde.

„Spre văi de jad şi sălbăţie” este o carte care îţi declanşează, cel puţin în ceea ce mă priveşte, dorinţa naivă de a vorbi despre bucuria nealterată a receptării. Pentru că asta este ceea ce lipseşte în lumea noastră, mică sau mare: bucuria receptării neparazitată de mode, trenduri, găşti din care facem parte sau suntem excluşi, conflicte, războaie, suma tuturor nimicniciilor noastre.

Pentru că spaţiul literar/cultural e atins de autosuficienţă ca de o boală, pentru că cei din această lume se simt obligaţi să nu le placă nimic, să deconstruiască, să dea sentinţe, pentru că sunt blocaţi într-un no man's land ca o enclavă a celor pentru care bucuria receptării ar fi precum o dramă existenţială. Dacă s-ar lăsa în voia ei, a receptării pur şi simplu (critica, obsesia criticii cu orice preţ, vine/ar trebui mai încolo) întreg eşafodajul de „nu, nu, nu”-uri s-ar prăbuşi lăsându-i în colbul propriilor suferinţe, al propriilor căutări. Cu nasul în ţărâna unei necesare însuşiri de modestie. Trebuie să fi măcar puţin umblat pe afară ca să observi această bucurie nealterată a receptării pierdută de noi ca să înţelegi cât de schilodiţi suntem încă.

Nu, nu e o pledoarie stupidă despre cât de buni, curaţi şi puri sunt cei din comunităţile culturale occidentale, natura umană este aceeaşi peste tot. Doar poate că o ideologizare reducţionistă, aproape sau de fapt profund extremistă, a spart în ţăndări, multe, o lume altminteri mai aşezată. Nu, nu e nicio o pledoarie stupidă pentru uniformizare, nici pentru aplaudarea fără discernământ a oricărui produs cu pretenţii de valoare culturală apărut pe piaţă. Priviţi în jur şi veţi vedea câtă energie se consumă pentru desfiinţarea unuia sau altuia, pentru obsesia urmărită până la o nevrotică şi paradoxală dorinţă de a demonstra că demolatorul are dreptate, că subiectul/obiectul demolării este doar o cârpeală, un produs subcultural, că nu este nici aparent, şi căutând în străfunduri/în metatext, atinsă de genialitate. Că dacă nu este atinsă de aripa genialităţii obiectul şi autorul trebuie, şi e o obligaţie de a te obiectiva până la absurd, altfel nu se poate respira (oh my God, această trebuinţă bolnăvicioasă!), trebuie să fie desfiinţată, pentru că poluează, pentru că pentru că pentru că. Uitând tocmai fundamentala şi esenţială raţiunea de a fi a artei.

Această stare/întristare a unei generale stări de greaţă, de respingere a tot, de obsesie, de apetit compulsiv pentru distrugere - e ceea ce vedem în jur.

Să ajute sufletul să se bucure, să tresalte, să se trezească, să stea măcar pentru o pagină, un cadru de film, o pânză, o replică dintr-o piesă de teatru, un dans, o piesă muzicală, în imponderabilitatea stării de a exista întru bucurie. Măcar pentru o secundă. Chiar o singură de astfel de pură secundă e un câştig uriaş. Priviţi în jur cum se activează pavlovian toate reflexele, simţămintele, toate abisalităţile personale care devin publice şi impudice, curăţate rafinat de nota personală şi confecţionată haina unei obiectivităţi făr' de aparentă prihană. Şi din condei talentat această croire de veşminte e atât de uşoară.  

Pentru că această carte a Veronicăi D. Niculescu tocmai pe această stare s-a aşezat, pentru mine. Această stare/întristare a unei generale stări de greaţă, de respingere a tot, de obsesie, de apetit compulsiv pentru distrugere - e ceea ce vedem în jur. Iar cartea Veronicăi D. Niculescu e tocmai aceea frumuseţe/declaraţie romanescă de frumuseţe care, pentru mine, face să pălească, să arunce în derizoriu, sterilul discurs atotdistructiv, atotdemolator. Potrivit acestui discurs nimeni nu ar avea dreptul să devină Autorul a ceva dacă creaţia sa nu este nemaivăzuta, nicicând încoronata genialitate pentru că ea, genialitatea care scapă muritorilor de rând, e unica raţiune de a fi a unei creaţii. Iar dacă nu eşti tu creatorul atunci oricine altcineva trebuie demolat, ars pe rug.

Pentru că Spre văi de jad şi sălbăţie e romanul ca o acuarelă în mişcare, cu ape, cu suprafeţe lucioase de emailuri veneţiene, cu brocarturi, cu catifele, jad şi cutia unui mic pian care ascunde o lume, cu declicurile copilăriei, cu plonjarea înapoi şi înainte, pentru că ai mereu senzaţia, pe măsură ce citeşti, că tu priveşti printr-un ochean într-o caledoscopică secvenţială schimbare de planuri, texturi, de melancolii şi nostalgii, de trăiri într-o iubire perfectă care se descompune într-o despărţire, că universul mare şi universul mic e la îndemâna ta să îl explorezi. Pentru că planurile se mişcă atât de repede luându-te aproape pe sus, pentru că îţi ţii respiraţia, pentru că timpul în Spre văi de jad şi sălbăţie e bergsonian,  pentru că adevărul şi nimic nu e accesibil decât dacă accepţi convenţia şi atunci ai acces nelimitat în văile de jad şi sălbăţie. 

Eşti când jos, jos, la nivelul ierbii, într-o pădure uriaşă de iarbă verde, de un verde de smarald, cu străluciri de emailuri, când eşti pe străzile oraşului, când cu genunchiul julit. Sunt acolo superbul poem în proză cu Mereu da Flor şi dragostea măiastră, dai de el după 28 de pagini în care ai crezut altceva despre Văile de Jad ce vor fi să se releve în faţa ochilor tăi. În ţara lui Mereu da Flor e ca într-un poem surrealist melancolic, cu biblioteca-spaţiul fantastic, cu „copertele cu şnur de aur”, cu sentimentul aproape palpabil că eşti chiar acolo, şi apoi porneşti Spre văi de jad şi sălbăţie, pentru că Veronica D. Niculescu schimbă planul şi te aruncă într-o altă realitate care se întrupează din toate planurile deja construite, revelate. Planurile se întretaie mereu, ca un joc de oglinzi, ca şi cum ai trăi într-un caleidoscop pe care, citind, de fapt, îl roteşti şi îl roteşti şi îl tot roteşti. Dar biblioteca, Bilbio, cartea, e mereu prezentă. E un laitmotiv, ca şi cum într-o pădure fantastică autoarea presară simboluri, obiecte, cuvinte, convingându-te să mergi mai departe, în perfectă cunoştiinţă de cauză, avid să descoperi mai mult, pentru că ceea ce de fapt este peste tot, în fiecare pagină, este Frumuseţea. Scrisul, cuvântul, frumuseţea pur şi simplu. „Să îmi rămână doar miezul cel vechi, proaspăt turnat în coji noi de cuvinte, foarte bine golite, raşchetate la sânge”, „pot să scriu şi pot să nu scriu, pot să public şi pot să nu public”. Pentru că scrisul e o formă de existenţă.

Citind şi citind, nu ştii de fapt ce este această carte.

Minunata poveste a personajului domnul Teodorescu, „Cureaua domnului Teodorescu”, despre Molly, de o tandreţe covârşitoare, sau „Omul pe care îl aşteaptă acasă un canar”, despre singurătate, despre omul pe care nu îl aşteaptă niciodată nimeni. Citind şi citind, nu ştii de fapt ce este această carte. Ameţitoarele pagini 140 - 141 ale unui monolog al Mirandei tăind brutal cu „Nu”-uri frumuseţea povestirii despre venirea lui, a lui Ivan Gruzin, ca un montaj tăiat intenţionat conferindu-i o încărcătură dramatică, despre o veioză, o seară care se lasă peste străzi înguste, despre intimitate.

Spre văi de jad se termină undeva „pe sub un pâlc de mesteceni”, sub presiunea unei intime trăiri a lui „să public, să nu public, să public, să nu public”, pentru că scrisul nu se termină niciodată, pentru că în Văi de jad şi sălbăţie e despre Frumuseţea însăşi a scrisului rupt mereu între fiinţa-i proprie şi îmblânzirea lui. Pentru că asta face Veronica D. Niculescu, dincolo de poveştile brodate în roman, dincolo de viaţa însăşi a personajelor, dincolo de caleidoscopica minunată schimbare a planurilor, culorilor, suntelor, îmblânzeşte Frumuseţea sălbatică a Scrisului.