Despre America şi lumea clădită de ea

Se spune foarte adesea, uneori chiar de universitari serioşi, şcoliţi în universităţi şi facultăţi de renume, că studiile de istorie contemporană sunt cele mai fragile din punct de vedere ştiinţific tocmai fiindcă ar fi contaminate de influenţa politicului.

Se mai spune că în intimitatea lor e foarte greu să găseşti o delimitare clară între istorie şi politologie. Cu atât mai mult ar fi vulnerabile cercetările istorice în care se face apel la contrafactual, la acel celebru şi nu prea de încredere „ce ar fi fost dacă?”. Iar în momentul în care lui „ce ar fi fost dacă” i se mai asociază şi „ce ar fi sau ce va fi dacă” lucrurile se complică încă şi mai tare.

Cu toate aceste probleme se confruntă şi tuturor acestor primejdii trebuie să le facă faţă cartea Lumea clădită de America, scrisă de Robert Kagan, istoric, politolog, consultant politic, gazetar, strateg american cu opţiuni neo-conservatoare, apărută în limba engleză în 2012, tradusă în româneşte de S.G. Drăgan şi publicată în 2015 la editura bucureşteană Humanitas.

Am început lectura ei cu multe reticenţe. Mă temeam că demonstraţia din cuprinsul volumului, una, fără doar şi poate, pusă în slujba evidenţierii rolului salvator pentru democraţie al SUA la nivel mondial din 1945 încoace şi în favoarea conservării statutului acesteia de primă putere mondială, chiar în condiţiile unor crize şi slăbiciuni de moment, ar putea fi din calea afară de tezistă. Prea uşor asimilabilă propagandei pusă în slujba ideii „ sunt mândru că sunt american”. O mândrie şi o condiţie ce ar justifica aproape orice. Şi aceasta fiindcă ar fi de la sine înţeles, dacă nu cumva un adevăr de factură axiomatică, că americanii nu pot face decât lucruri bune. O  propagandă ce se insinuează oriunde şi oricum. Mai ales în filmele de mâna a treia despre războiul din Vietnam, de pildă. Că avem de-a face cu o  propagandă menită să scuze şi să justifice eşecurile americane, deciziile greşite, abuzurile de autoritate ale feluritelor administraţii americane.

Primejdia tezismului e evitată de Robert Kagan- după părerea mea nu tocmai în totalitate- demonstraţia e convingătoare, iar ideea fundamentală a cărţii inteligent susţinută. Idee în conformitate cu care, în condiţiile actuale, nu din cale afară de sigure, nu e tocmai benefică pentru democraţie instaurarea unei multipolarităţi.

Mai exact. Nu avem nici o dovadă că puterile care astăzi îi fac concurenţă Americii, una defel înfricoşătoare, care nu are nimic cu cea descrisă în celebra lui carte de Edward Behr, ar nutri prea multă dragoste pentru democraţia care s-a consolidat la nivel global din 1945 încoace în primul rând datorită SUA. Nu avem nici o garanţie că respectivele concurente ar şti să îşi controleze aspiraţiile hegemonice. Nimic nu ne garantează că revenirea la multipolaritatea specifică secolului al XIX lea ar fi una funcţională, cu atât mai puţin una benefică. Scrie Robert Kagan: „Trecerea de la un ocean planetar dominat de America  la o poliţie colectivă efectuată de o pluralitate de mari puteri s-ar putea dovedi nu o formulă de întărire a ordinii economice liberale, ci de favorizare a competiţiei şi a conflictelor”.

Marile puteri de azi, aşa cum s-au reorganizat ele după 1989 încoace, adică după dispariţia bipolarităţii americano -sovietice, acţionează azi cu măsură tocmai fiindcă ambiţiile le sunt îngrădite de puterea încă dominantă a SUA. E adevărat. „În prezent, Statelor Unite le lipseşte capacitatea de a-şi impune voinţa în numeroase probleme, dar aceasta nu le împiedică să se bucure de la fel de multe succese şi să sufere la fel de multe eşecuri ca în trecut”. Ba chiar, uite, SUA s-au descurcat ceva mai bine în Irak decât au făcut-o pe vremuri în Vietnam. Dacă e corect că o floare nu semnifică neapărat venirea primăverii, la fel de adevărat e că „o singură recesiune sau chiar o gravă criză economică nu înseamnă neapărat începutul sfârşitului unei mari puteri”. Fie şi numai dacă ne gândim că SUA au mai trecut prin crize lungi şi prelungite. Robert Kagan le aminteşte pe cele din anii 1890, 1930 şi 1970, din care, de fiecare dată, şi-au revenit.

Statele Unite nu au fost întotdeauna atotputernice, iar pentru a le aprecia rolul şi a le prevedea importanţa în viitor se cuvine să avem o imagine clară nu numai asupra prezentului, ci şi asupra trecutului. Considerentul acesta se regăseşte în însuşi modul în care Robert Kagan proiectează arhitectura cărţii sale. O carte în trei etaje. Primul e rezervat stabilirii rolului SUA în clădirea lumii postbelice şi a creşterii numărului statelor democratice din componenţa ei. Cel de-al doilea are un caracter interogativ (Ce ne va aduce viitorul?), caracter justificat de incertitudinile momentului. Un al treilea etaj ( Dar se află cu adevărat Statele Unite în declin?) demontează motivele de mare îngrijorare. Iar ultima parte, a patra, un supliment (O ordine mondială minunată) îi furnizează cărţii poate nu neapărat un happy end, ci un argument în plus în susţinerea ideii sale de bază. Aceea că Statele Unite se află în situaţia de a trebui să aleagă rolul pe care urmează să îl joace în lume şi că însăşi păstrarea dreptului la opţiune e un semn încurajator. Încă.

Robert Kagan- LUMEA CLĂDITĂ DE AMERICA; Traducerea: S.G. Drăgan; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015Body