Despre fragmente, despre presă, despre publicistică şi despre domni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aproape că nu ştiu în ce mod, cu ce cuvinte să calific Cuvântul înainte scris de Andrei Pleşu pentru noul şi, iarăşi, superbul său volum ce-i antologhează activitatea publicistică din ultimii doi-trei ani de la Dilema veche şi Adevărul.

Fireşte, aş putea foarte uşor să spun că în acest text de început Andrei Pleşu se răsfaţă atunci când scrie că a ajuns să se împace cu statutul de publicist, de om care-şi asumă „actualitatea, ca pe o materie primă provocatoare, deloc neglijabilă”, că „lotul” adică „limita” domniei-sale ar fi „fragmentarul, imediatul, osânza cotidianului”. Şi că doar, din când în când, mai apucă „să producă şi câte o lucrare legată”. Că ar fi ridicol să se afişeze pe piaţă cu „un aer frustrat, melancolic, de mare autor, care s-a risipit, care şi-a ratat vocaţia în mărunte prestaţii conjuncturale”.

Ştim bine, şi multe dintre textele cuprinse, „antologate”, cum se spune, în Nelinişti vechi şi noi (Editura Humanitas, Bucureşti, 2016) confirmă observaţia că dl. Andrei Pleşu este un mare consumator de presă. Presă de orice fel, scrisă sau vorbită. Ştim, de asemenea, că dl. Pleşu se uită la televizor. De altminteri, într-un articol publicat în volumul despre care scriu acum, Andrei Pleşu îşi face mea culpa, se autoironizează pentru greşeala pe care o comite de a se uita din când în când, adică cu repetiţie, şi la televiziuni ale căror emisiuni şi invitaţi, mereu aceiaşi, fără doar şi poate tocmiţi cu ora, ilustrând ceea ce Pierre Bourdieu numea „circulaţia circulară”, îţi provoacă o acută senzaţie de rău. Nu doar fiindcă respectivii invitaţi vorbesc despre orice cu detaşare şi incompetenţă nonşalantă, nu numai fiindcă emisiunile zilnice ale acelor televiziuni sunt interminabile serii de „ore de foc” şi „dezvăluiri incendiare”. Care, pe un om cu „naturelul” ceva mai simţitor, l-ar putea determina să-şi facă felul.  

Dl. Pleşu ştie demult, a scris adeseori despre asta, trăim în ţara lui Caragiale. Aşa că nu e deloc inexplicabil de ce presa, atât cât a mai rămas din ea, e măcinată  de nevoia de a simţi enorm şi de a scrie şi vorbi monstruos, drept pentru care e consult să fim „nici aşa, nici altminteri”.  Or, tocmai această familiarizare cu cuvântul scris, vorbit sau însoţit de „imagini în mişcare” îl face pe Andrei Pleşu să ştie că sunt publicişti şi…publicişti, că avem ziare şi... ziare. Că practica de zi cu zi nu i-a dat întotdeauna dreptate lui Mihail Sebastian care, prin glasul unuia dintre personajele sale din Ultima oră, susţinea că ziarul ţine doar o zi. Aşadar că ziarul, articolul de presă ar fi doar o „efemerindă”, aşa după cum spunea Ion Frunzetti, profesorul d-lui Pleşu.

În al doilea rând, aş spune că avem nevoie şi de fragment tot la fel cum avem nevoie de buni cântăreţi de romanţe. Nu doar de virtuozi care abordează cu mare dexteritate Parsifal sau Oedipe. Şi că însuşi marele Pavarotti, cu care dl. Pleşu se amuză să ne spună că a fost confundat în repetate ori, tot la fel cum se amuză să ne spună că a fost bănuit că ar fi scris o carte Despre ingineri, a cântat şi Marechiare, nu numai Nessun Dorma.

În al treilea rând, să ne reamintim că marele Montaigne a scris în veacul al XVI lea francez o succesiune de fragmente. La rându-le adunate în volume despre care toată lumea este azi de acord că înseamnă o suită de eseuri excepţionale. Îngăduit să îmi fie, aşadar, a spune că măcar o parte dintre textele grupate în al patrulea capitol, capitol numit Despre patosul real al interogaţiei religioase, mi se par a avea vocaţia de a străbate timpul.

„Fragmentele” acestea scrise la timpul lor cu destinaţia de editoriale au fost reunite în opt secvenţe mari. Citite, mai exact recitite acum, ele dau senzaţia de continuitate, adică „de tot”. Un tot firesc, nemonoton, cu ascendenţe, cu noduri şi catalize, cum ar fi spus un mare critic francez specializat la un moment dat în analiza povestirii. O seamă dintre texte chiar asta fiind- veritabile povestiri.

Altele abordează cum nu se poate mai serios şi mai nuanţat, „chestiuni arzătoare, la ordinea zilei”. Amintesc în acest sens seria de texte consacrate de Andrei Pleşu vara trecută imperfecţiunilor şi exagerărilor majore din aşa-zisa Lege antilegionară în a cărei scriere s-a dovedit iar că suntem defectivi de ceea ce se numeşte simplu „simţul măsurii”. Mi-a plăcut, de asemenea, enorm şi am recitit atent „fragmentul” dedicat „Rezistenţei prin cultură”.

Mai amintesc cu încântare şi epilogul intitulat Despre domni în cuprinsul căruia sunt evocaţi domni aşa cum erau Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, doctorul Eusebiu Munteanu, mulţi dintre cei ce odinioară i-au fost d-lui Pleşu profesori la liceu (să ne reamintim, de pildă, că marele E. Lovinescu a fost un critic şi istoric literar imens, o viaţă întreagă profesor în învăţământul secundar”). „Domni în fiinţa lor”.

Andrei Pleşu - NELINIŞTI VECHI ŞI NOI; Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite