Din nou în fărâme

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am scris, pe la 23 de ani, o poveste pe motivul dublului: se numea "Povestea lui Neom". Era vorba despre un bărbat care, intr-o dimineata, isi părăseste casa, familia, vaca si o ia pe aratură cu scopul de a se întâlni cu el insusi.

Nu mai tin minte detaliile dar, la un moment dat, intra intr-o pestera si, in fata unui foc, il vede pe el insusi. Era chiar el, era tot el. Nu are loc nici un dialog: A nu poate sta de vorba cu A. Nici sfarsitul nu-l mai tin minte, dar sunt doua variante posibile: 1. barbatul isi pierde mintile, caci nu poate sa conceapa ca intalnirea cu el insusi este chiar atat de "fizica"; 2. barbatul se intoarce acasa si continua sa trăiască la fel ca inainte. Intalnirea cu el insusi, desi spectaculoasa, nu schimbase cu nimic ordinea lucrurilor. Ciudăţenia era numai in el insusi.

Pe oamenii "de sistem" îi recunoşti după felul în care apără "sistemul" atunci când el nu poate fi apărat. Aceşti oameni cred că ei sunt "în sistem" datorită unor merite personale, a unei superiorităţi evidente (altfel, nu s-ar fi aflat acolo) şi că au o misiune, aceea de a guverna o turmă de inconştienţi. Tocmai de aceea, când turma se revoltă, ei nu caută să înţeleagă motivele acestei revolte şi nici să rezolve cauzele ei, ci se simt deranjaţi şi încearcă imediat şi cu o anumită fervoare să justifice orice acţiune a sistemului, chiar una în forţă, împotriva revoltaţilor. Acesta este momentul în care devine vizibilă separarea între interesele "sistemului" şi cele ale "turmei", faptul că oamenii "de sistem" nu au decât singura misiune de a apăra cu orice preţ sistemul.

Marxismul este, teoretic, încercarea de depăsire a ideologiei de clasa. Proletariatul e clasa care trebuie sa desfiinţeze celelalte clase si, in final, sa se desfiinteze pe sine. Pentru a-si realiza scopul, proletariatul trebuie sa ajungă la constiinta de clasa. Constiinta sa de clasa este partidul comunist. Aceasta dialectică beton are insa mai multe hibe mari. Ce-i aia constiinta "de clasa"? Constiinta apartine numai individului. Extinderea definiţiei constiintei e mai mult decat problematică. Constiinta de clasa, asa cum e definita de marxism, nu e suma constiinţelor unei clase, ci este direcţia si sensul ei. Dar directia si sensul nu sunt constientizate de intreaga clasa, uneori nu sunt constientizate de nimeni, ci se manifesta pur si simplu la nivel social. Preluarea de catre partidul comunist a rolului de constiinta a clasei este, iarăsi, ilicita: e vorba, atunci, doar despre constiinta partidului, nu a clasei. Cât priveste desfiinţarea claselor si, in primul rand, a clasei proletariatului, ea este împiedicată chiar de catre partid, care nu are, in politica reală, decat o singura solutie: sa introduca dictatura proletariatului. Dar dictatura proletariatului nu-i decat proletariatul instrumentat de partid pentru a ajunge la putere. Lupta de clasa nu e astfel suspendata, ci "ascutita". In realitate, suspendarea ideologiei nu poate fi realizata decat, partial, la nivelul constiintei individuale si este exprimata prin discurs ironic, mai ales in operele literare. Nu activistii de partid, ci artistii reusesc sa depaseasca ideologia de clasa. Adevarata autonomie ideologica nu-i deci de cautat in lupta dintre clase, ci in istoria literaturii (si a artei, mai larg). Ironia literara este singura forma non-ideologica legitima pe care o putem concepe.

Utopia mea. Lumea a ajuns in pragul unei conflagraţii atomice, sefii de stat sunt cu degetul pe butonul nuclear. In acel moment, zeci de milioane de oameni din toata lumea - din SUA, din Europa, din Rusia, din China, din Africa etc. - ies in strada, manifestand tacut. De-o parte, statele; de cealalalta parte, oamenii. Armele nucleare devin dintr-o data ceea ce sunt, o mizerie, iar sefii de state sunt obligaţi sa faca pace, pacea eternă.

Inainte de-a i se lua capitalul, oricarui om care munceste i se ia timpul. Timpul vieţii lui, adică cel mai important lucru. Iata de ce n-am crezut niciodată in economie; nici in cea "burgheza", nici in cea "marxista". Rolul economiei n-ar trebui sa fie acela de a-l face pe om mai eficient in munca, beneficiar al roadelor muncii lui; ci, tocmai sa-l elibereze de blestemul de a-si castiga pâinea cu sudoarea fruntii, altfel spus de blestemul de a-i fi fost confiscat timpul care i-a fost dat. Deci, marea problema a economiei este, dupa parerea mea, aceasta: cum putem face sa nu mai muncim, astfel încât sa dispunem liber de timpul nostru? Iata un domeniu stiintific încă neexploatat.

Autenticitatea si sinceritatea sunt doua pozitii diferite. Ele nu se aseamănă, de fapt, decat prin insolubilul la care ajung, orice-ai face. Pe scurt, autenticitatea inseamna sa faci ceea ce gândesti (ceea ce spui are valoare numai in lumina a ceea ce faci), in timp ce sinceritatea presupune sa recunosti ceea ce ai facut si ceea ce gandesti (chiar daca ai fost "neautentic"). Autenticitatea implica o instanţă etica sau cel putin un reper - esti autentic in raport cu o credinta; sinceritatea radicală, nu. Amandoua intretin o relatie ambigua cu adevarul. Faptul ca esti un autentic crestin sau un autentic heideggerian nu inseamna ca ceea ce susţii este si adevarat in mod absolut. Poti sa crezi in mod autentic in adevarul revelat si totusi el sa nu existe. La fel, faptul ca esti sincer nu inseamna ca spui adevarul. Sinceritatea este legata afectiv si un îndrăgostit sincer spune o poveste complet neadevărată in ochii celui care nu este îndrăgostit. De fapt, relaţia cu adevarul este imposibil de stabilit, cel putin la nivelul limbajului. Nu ne putem realmente obiectiva decat prin surprinderea ironiei in ansamblul a ceea ce spunem. Ironia este singura cale prin care putem scapa din mrejele propriilor fixatii, ale propriilor credinte, pe care le credem ADEVARATE. Limbajul - asta e ceva care se invata, ceva cultural. Oricât am fi de autentici sau de sinceri, ramanem închisi in acest limbaj. Daca el poate sa spuna ceva adevarat, ceva autentic, ceva sincer, este numai in mod indirect si pe diagonala. Adevarul se exprimă mult mai des printr-o minciuna decat prin asumarea existenţială a adevărului. Dar se stie: aici este vorba despre literat.

Mi-au placut totdeauna cărţile alcătuite din amalgamuri complexe si incerte, cum e Sau/Sau a lui Kierkegaard. Cuprinde in ea fragmente, studii serioase (pe diverse teme), dialoguri, eseuri din condei, totul având pretentia de a prinde măcar într-o tiparitură, dacă nu în viaţă unitatea unui eu răvăşit.ura.

Ni se întâmplă să credem că ne-am sacrificat în numele unei mari iubiri, că ne-am umilit în stânga şi în dreapta numai pentru a face faţă unei relaţii. Adevărul e că nu ne îndrăgostim decât pentru că altfel n-am suporta să ne umilim şi că nu e vorba, de fapt, de nici o umilinţă, ci de un pas mare înainte, pe care nu l-am fi putut face fără energia şi curajul pe care ţi le oferă iubirea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite