Doar viaţa unei femei?

De fiecare dată când citesc cărţi pe coperta cărora figrează drept autor persoane publice a căror principală ocupaţie este alta decât scrisul îmi pun problema autenticităţii.

Mă întreb dacă chiar ele, acele persoane publice, sunt cele ce au luat stiloul în mână ori s-au aşezat în faţa computerului ca să scrie ceea ce semnează sau dacă, nu cumva, spre a-şi satisface cine ştie ce orgolii auctoriale au lăsat morala de-o parte şi au făcut apel la serviciile unor “negrişori.” Mai concret, mă întreb dacă ceea ce citesc este ceea ce s-ar numi o “carte cinstită.”

Cea intituală Visuri şi secrete, semnată de Danuta Walęsa, fostul lider al Solidarităţii poloneze şi, mai apoi, primul preşedinte necomunist al Poloniei de după căderea Cortinei de fier, este, fără doar şi poate,  astfel de “ carte cinstită”. O probează nu doar faptul că pe foaia de gardă se precizează că textul destinat publicării a fost prelucrat de un jurnalist pe nume Piotr Adamowicz. O probează îndeosebi adevărurile conţinute în carte, adevăruri pe care Danuta Walęsa nu le prezintă ca având valoare de axiomă, ci ca fiind învestite numai cu statutul de adevăruri personale. Ca rezultând din felul propriu în care memorialista a trăit evenimente ce s-au dovedit a avea importanţă istorică, le-a perceput şi le-a interpretat atunci, chiar în clipa în care se consumau ele, sau ceva mai încolo, în timp, când semnificaţiile lor au dobândit un plus de preciziune.  O dovedeşte stilul însuşi al cărţii. Simplu, defel marcat de zorzoane stilistice, de eforturi de “savantizare”, oricum sortite eşecului. În fine, o certifică faptul că niciodată semnatara volumului nu a făcut nici cel mai mic efort de supraestimare şi supraevaluare a propriei sale implicări într-un eveniment sau altul.

Viitoarea soţiei a viitorului preşedinte al Solidarităţii s-a născut în 1949, într-un sat uitat de lume. Sat ce se numeşte Kolonie Krypy, e situat lângă Wegrów, în Mazovia. Unicul vis al tinerei Danuta a fost acela de a-şi părăsi satul natal. A făcut-o, şocându-şi, poate chiar supărându-şi puţin mama, în 1968, când a plecat la Gdánsk, oraşul ce îi va deveni şi rămâne cel mai drag din lume, mai drag chiar decât Varşovia. A plecat cu gândul de a-şi găsi acolo ceva de lucru şi de a-şi făuri un viitor. Un an mai târziu se va căsători cu un tânăr muncitor pe nume Lech Walęsa. Un om rebel, defel împăcat cu ordinea şi regulile impuse de regimul comunist, indiferent dacă acesta va fi cel al bătrânului prim-secretar Gomulka, al succesorului său, Edward Gyerek, ori, din 1981 încolo, al generalului Jaruzelski. Motiv pentru care soţul tinerei doamne Walęsa va fi adesea concediat ori reţinut de organele de ordine, de Miliţia ori de Securitatea comuniste.

Până în august 1980, pe lângă frecventele concedieri ale soţului, Danutei Walęsa îi va fi dat să trăiască grijile vieţii de zi cu zi, specificul locuitului în cămăruţe mici, de cămin muncitoresc, “în comun”, dar şi bucuria maternităţii. În intervalul 15 august- 30 august, soţul semnatarei cărţii va deveni principalul lider al grevei care, ceva mai încolo, avea să fie socotită de unii istorici a se afla la începutul sfârşitului comunismului european şi al Solidarităţii. La 13 decembrie 1981 în Polonia va fi instaurată Legea marţială. Lech Walęsa va acţiona o vreme în clandestinitate, mai apoi va fi arestat. În tot acest timp principalul sprijin pentru soţia lui va fi reprezentat de credinţa în Dumnezeu, dar şi de încrederea nedezminţită în Papa Ioan Paul al II lea a cărui alegere, în 1978, e socotită de alţi istorici a se afla la originea căderii comunismului de tip sovietic.

Danuta Walęsa va fi cea ce va merge în decembrie 1983 la Oslo pentru a primi premiul Nobel pentru pace cu care a fost răsplătit soţul ei. Vor fi, poate, singurele zile din viaţa memorialistei, când îi va fi dat să joace un rol de prim-plan. Rol recunoscut ca atare. Mai apoi, chiar şi atunci când va deveni ceea ce îndeobşte se numeşte “Primă Doamnă”, Danuta Walęsa nu va cunoaşte şi- mai important- nu îşi va recunoaşte- decât un rol secundar.

Soţul ei, Lech Walęsa, nu a consultat-o niciodată înainte de a lua mari decizii. Nici când s-a numărat printre greviştii din 1970, nici când a devenit liderul mişcării greviste din august 1980, nici când a decis să candideze (cu succes) la preşedinţia ţării, nici când a hotărât, poate neinspirat, să se înscrie în cursele electorale următoare. Deşi toate aceste “implicări” şi decizii s-au răsfrânt şi asupra soţiei, şi asupra familiei şi nu întotdeauna cu urmări tocmai benefice. Ele sunt acum dezvăluite de Danuta Walęsa cu maximă sinceritate, deşi nu e deloc exclus ca şi aceste destăinuiri să implice un cost.

Visuri şi secrete dă seama despre o viaţă, tot la fel cum dă seama despre felul în care această viaţă a ajuns să fie una interesantă tocmai din cauza contaminării ei cu politica activă. Visuri şi secrete nu e nicidecum şi în nici un pasaj, în nici un rând al ei, o carte de politologie, de analiză, de reflecţie politică. E numai li numai o carte-confesiune. Reflecţiile conţinute în ea ţin de norma şi de limitele bunului simţ.

Citind-o, iar dacă cititorul se întâmplă, aşa cum e în cazul de faţă, să fie unul care a urmărit fie şi mediat, chiar fragmentar, de la sute şi sute kilometri depărtare evenimentele rememorate în carte, confesiunea nu se poate să nu stârnească amintiri şi reflecţii.

Îmi amintesc, bunăoară, cum în august 1980, Noel Bernard, intuind pesemne importanţa nu doar de moment şi nu numai pentru Polonia a ceea ce se întâmpla atunci în marile centre industriale poloneze, a ales să le rezume chiar el, seară de seară, de la microfonul Programului politic al Europei libere în limba română. Îmi amintesc şi cum în septembrie când, după ce a semnat acordurile de la Gdansk, Gyerek a fost înlocuit din fruntea comuniştilor polonezi (PMSUP), responsabilii propagandei de la Bucureşti au decis să dea primele informaţii trunchiate despre felul drastic în care comunismul era pus la îndoială într-o ţară “frăţească”. Comunicatul elaborat atunci de responsabilii propagandei româneşti începea cu celebrul “după cum se ştie”. De unde se ştia? De la Europa liberă, fireşte. Ocazie pentru hâtrul Neculai Constantin Munteanu de a observa că regimul ştia foarte bine că mai toţi românii ascultă postul din Capitala Bavariei. Ba chiar că îi recunosc rolul de mijloc alternativ de informare.  

Am reflectat, parcurgând cartea, şi la diferenţele deloc minore dintre comunismul polonez şi cel românesc prin prisma tratamentului indubitabil mai blând de care au avut parte contestarii polonezi prin comparaţie cu cel rezervat disidenţilor români, mulţi, puţini, nu asta contează acum, de regimul Ceauşescu. Faptul că Polonia e o ţară catolică, dar şi ţara care a dat primul Papă est-european a avut, fireşte, importanţa sa. Disidenţa poloneză a fost masivă, nu şi una unitară. Superbeţea ei, eficienţa i-au fost subminate de orgolii personale. Şi lucrul acesta rezultă clar din cartea Danutei Valęsa.

E vorba, desigur, la urma urmei, despre detalii. Aşa apar ele în economia cărţii şi în procesul receptării ei. Dar care fac ca volumul Visuri şi secrete să fie, chiar fără intenţia ori fără voia autoarei, mai mult decât “viaţa unei femei”.   

Danuta Walęsa- VISURI ŞI SECRETE –Text prelucrat de Piotr Adamowicz;

Traducerea din limba polonă: Cristina Godun;

Colecţia Femei Celebre;

Editura Curtea veche, Bucureşti, 2014