„Doi oameni într-o poză” de Cătălin Pavel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Hotărît lucru, exilul aruncă uneori un năvod bun peste umăr, de prins în el limba lăsată prea uşor acasă şi pe cei care o ţin vie şi intensă, scriitorii. Am citit poemele despre timp şi poezia de iubire ale lui Cătălin Pavel. Poetul ştie să-ţi dea sentimentul că e ceva foarte personal la mijloc, că fotografia despre care scrie e realmente din sertar. Al cui?

Cînd stai prea mult imobilizat, după aceea nu mai ştii să mergi, o vreme. Cînd nu te mai uiţi în ochii oamenilor, probabil că uiţi că mai poţi iubi. Când nu mai citeşti poezie, cuvintele se usucă, lumina dinăuntru se stinge, lucrurile lumii se fac opace, de plumb. Oridecîteori pot, îmi tot aduc cu mine, pentru vremuri grele, ceva acumulatori poetici, din România.Cărţi de poezie, obiecte concrete din celuloză, de obicei subţiri, zvelte, încap în orice buzunar de valiză.

Dar n-aveţi idee ce bucurie adîncă poate fi să primeşti cărţi de acasă. (Şi bucuria asta e direct proporţională cu distanţa de la care mi se trimit. Le primesc ca pe nişte sticle aruncate în mare şi care deţin întodeauna un mesaj urgent, vital.) Hotărît lucru, exilul aruncă uneori un năvod bun peste umăr, de prins în el limba lăsată prea uşor acasă şi pe cei care o ţin vie şi intensă, scriitorii.  

Am primit şi am citit poemele despre timp şi poezia de iubire ale lui Cătălin Pavel şi a ieşit, pentru La Punkt, cam aşa:

"Cătălin Pavel, Doi oameni într-o poză, editura Limes, 2015.

Titlul volumului e atît de bine tăiat încît simţi marginile zimţate, de carton înmuiat. Cineva, tot aşezînd alte şi alte chipuri în album, pînă la urmă nu face decît să rotească între degete unul singur, clişeul esenţial.

E simplu şi e spectaculos: se ia o ramă goală de tablou, se iese în stradă şi se pune peste realitate. Viaţa curge prin spate, nestingherită. Din faţă însă, privind prin contur, se văd framele. Poezia lui Cătălin Pavel e o afacere de contur. Poemele lui Cătălin Pavel sunt despre timp.

Ştiinţa poetică a lui Cătălin Pavel e, deci, înainte de toate,  în decupajul abrupt. Acest lucru nu înseamnă că poeziile lui sunt scurte, nişte capsule concentrate, dimpotrivă, asta înseamnă că poemele lui sunt fruste:

„stiu că m-au trimis ca pe o sondă /ca să vadă care mai sunt straturile lumii/ o sondă de tip nou, cu barbă// capabilă să străpungă lumea nu doar pe verticală/ ci în toate direcţiile/ adunînd la nesfîrşit/ probe;// nu se ştie de ce/ au găsit în mine şi păsări/ dar şi o poză de-a ta, dreaptă şi speriată/ în cămaşă cu revere albe copilăreşti, poza ta pentru diplomă,/pe care ai uitat-o la mine cînd am murit.” ( cărbuni şi energi electrică (acte)

Poezia din "doi oameni într-o poză" e foarte cinematografică. Poemele sunt scenarizarea, micronică, a unor defazaje. Cătălin Pavel are o relatie spectaculoasă cu timpul. Timpul e capitalul său fundamental, muniţia sa, în iubirile despre care scrie, în  întâlnirile, fericirile pe care le recenzează, întotdeauna "după". (descrierea lumii (noi doi sau în fine)

Foarte bine că există iubire, dar e şi mai bine faptul că ea lasă urme: prelevarea urmelor e specialitatea poetului iar poezia e arheologie.

« si (un ultim efort) gândeşte-te,/la cît de bine e să vezi de departe coama/omului cu care te întîlneşti, lungă sau scurtă,/de femeie sau bărbat sau leu,/în funcţie de dorinţele morocănoase ale fiecăruia din noi,/om care se va apropia şi va zice/ e? unde mergem? ce te uiţi aşa?/pentru că fiinţa aia/e singurul lucru nemonstruos,/sau pentru că o cunoşti de ceva timp,/ceea ce poate fi tot aia, iubirea e timp stratificat, ca orice ruină.” (pontage mig-iva(fum)

Re-developarea post-factum e prin excelenţă o ramă poetică. Dar Cătălin Pavel nu se limitează la această tehnică, oricît de eficientă.

Practic, în poezie n-ar trebui să existe timp şi n-ar trebui să existe moarte, în poezie există eternitate. Degeaba îşi pune verbele la prezent, la trecut sau la viitor, poetul ştie că tot ce contează este reziduul care rămîne în cadru, o cenuşă de preţ, ireductibilă. Dar pentru asta trebuie să ieşi din fotografie şi să-i dai foc.(cet homme que tu aimais)

La Cătătlin Pavel, se simte tot timpul o tensiune între "viul" pe care îl procură scrisul şi neputinţa de a accede cu aceeaşi intensitate la clipa de viaţă a celuilalt. De unde un decalaj relaţional fertil, un defazaj de comunicare, şi, nimicitoare, toată melancolia din jur. (il leone d oro (mingiuca).

Cum nu se poate comunica decît din cînd în cînd, tot ce putem face e să sărim pe momentele acestea de graţie: dar nu acesta este mecanismul, cartea de identitate, legitimitatea, pretenţia poeziei? (rue gauthier rue dorion (încercarea vulpii de a se elibera).

Citiţi continuarea în La Punkt

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite