Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Domnul Andrei Pleşu

74
15 Jul 2016 18:13:30
Nicolae Manolescu

„În definitiv, asta sunt: un publicist“, scrie Andrei Pleşu în Cuvânt înainte la recenta sa culegere de articole, publicate anterior în „Dilema veche“ şi „Adevărul“, intitulată „Nelinişti vechi şi noi“ (Editura Humanitas, 2016), în fapt, un al doilea volum, cu un conţinut asemănător, după „Despre frumuseţea uitată a vieţii“ din 2011.

Domnul Andrei Pleşu, ar fi trebuit să spun, inspirat de scurtul text „În loc de epilog. Despre domni“, care încheie cartea, unde citim: „Deunăzi, vorbeam despre «un tip uman» pe cale de dispariţie sau care dacă, prin miracol, reapare pe scenă, e respins ca un corp străin...“. E vorba de ceea ce numim „domn“ sau „doamnă“. Şi urmează numele unor personalităţi cunoscute personal lui Andrei Pleşu, precum Alexandru Paleologu sau Părintele Benedict Ghiuş, Constantin Noica sau Părintele Andrei Scrima.

„Erau foarte diferiţi unul de altul, scrie Andrei Pleşu, erau personalităţi puternice, bine profilate, greu de adunat sub aceeaşi «categorie stilistică». Dar ceva îi unea: erau, toţi, nişte domni! Se îmbrăcau cuviincios, cu bun gust, dar fără ostentaţie, vorbeau îngrijit şi expresiv, erau atenţi la interlocutor, ştiau să asculte, erau bine-crescuţi şi bine şcoliţi, aveau l’usage du monde, dar şi înţelegerea supra-lumescului, ştiau cel puţin două limbi străine, erau mari cititori, ştiau să se poarte şi în societate, şi la masă, şi la biserică, şi între prieteni. Prezenţa lor răspândea o atmosferă de amenitate, politeţea lor era firească şi plină de graţie, aveau haz, aveau naturaleţe, aveau o înnăscută distincţie. Sobrietatea lor nu era niciodată sermonizantă sau ţeapănă, umorul lor nu era niciodată trivial, chiar când îşi îngăduia să fie riscat. Erau, pe scurt, o companie aleasă, agreabilă, nutritivă“.

Un intelectual subţire

Exemplele sunt, e drept, de nemuritori, din care însă nici unul nu mai este în viaţă. Am cunoscut şi eu câţiva corespunzători caracterizării lui Andrei Pleşu. Nu m-aş sfii să-i numesc şi pe unii care vieţuiesc printre noi, chiar mai tineri decât mine. Ce-aţi zice de Horia-Roman Patapievici? Şi, bineînţeles, de Andrei Pleşu însuşi, care doar din modestie n-a intitulat pagina pe care am citat-o „Autoportret“. Îl cunosc, îl citesc, am fost de acord, de obicei, am polemizat alteori, aşa că-mi asum senin afirmaţia: Andrei Pleşu este un domn.

Iată chiar cartea pe care o am în faţă. Sunt în ea câteva zeci de articole, grupate în funcţie de subiect sau de felul (in)actualităţii, în capitole cu titluri atractive pentru cititor: „Despre patosul real al interogaţiei religioase“, „Bazar naţional“ sau „Privitor ca la teatru“. Despre ce e vorba în fiecare, ghicim uneori de la titlurile foarte sugestive. Am citit mare parte din articole la apariţia în revistă. Acum n-am făcut decât să le recitesc. Cu acelaşi interes şi cu aceeaşi plăcere. Domnul Andrei Pleşu transpare din aceste pagini cât se poate de clar: un intelectual subţire (iertaţi-mă dacă pun şi de la mine un adjectiv domnesc!), cultivat, original în gândire, dovedind acea urbanitas de care vorbea Tudor Vianu, un mare domn şi el, plin de umor şi de graţie a ideilor, moderat în ton, incapabil de impoliteţe până şi în pamflete teribile, dar lipsite de ură, ataşant ca persoană, prin simplitate, stilist elegant şi nobil.

Dator cu o replică

Mi-ar lua prea mult spaţiu să trec în revistă sutele de observaţii de tot felul din publicistica lui Andrei Pleşu. Reactiv, prompt, mereu pe fază, cum se spune în limbaj sportiv, este o prezenţă permanentă în peisajul intelectual, politic, social. De la postul lui de comandă bisăptămânală, priveşte, nu totdeauna ca la teatru, de jur împrejur şi, de câte ori are ceva de spus, o spune cu francheţe. Şi cu haz, nu o dată, face, ca şi domnul Alexandru Paleologu, elogiul frivolităţii, înţeleasă ca voioşie intelectuală. Detestă mohoreala şi pe cei care nu ştiu să zâmbească. Într-o anumită împrejurare, îi recomandă să nu mai fie ursuz însuşi Prea Fericitului Patriarh!

Am scris mai sus că avem multe de împărtăşit. Şi, în primul rând, aceleaşi valori. Ca să fiu în sensul în care interpretează el însuşi lucrurile, am să-l şicanez niţel în încheiere. Mai întîi, un amănunt: biserica „Sf. Ierarh Nicolae“ de la Ribiţa nu se află pe lista Patrimoniului UNESCO, cum, probabil, a fost informat de către Preasfinţitul Părinte Gurie de la Deva. Apoi, mai important, îi sunt dator o replică la replică. Am avut un schimb amical pe tema libertăţii de opinie, după un comentariu al său la atentatul contra publicaţiei franceze „Charlie Hebdo“. Mi-a şoptit insidios, când eu pretinsesem că nu trebuie cenzurate caricaturile, fie şi ale lui Allah, că am suprimat în „România literară“ o rubrică permanentă, în care era denunţat un plagiat, ceea ce înseamnă, nu e aşa, că făcusem cenzură. Cu fineţea ta de spirit, ar fi trebuit, dragă domnule Andrei Pleşu, să distingi între libertatea de expresie, care se referă la artişti şi care este, cel puţin în epoca noastră şi în ţările civilizate, necenzurabilă, şi libertatea de opinie¸ care se referă la politicieni, parlamentari, diplomaţi, jurnalişti şi alţi factori de opinie publică, şi care presupune anumite restricţii, aşadar, măcar autocenzură, dacă nu şi cenzură. Opinia se cade dovedită, susţinută de probe, expresia, nu. Cele două libertăţi, prea deseori invocate laolaltă, sunt diferite. A bon entendeur salut!

Am scris mai sus că avem multe de împărtăşit. Şi, în primul rând, aceleaşi valori.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

74 Comentarii

Nicholas Kazan
15.07.2016, 18:57:34

Eh da, și eu îi scrisesem maestrului cîteva rînduri la momentul Charlie, care, culmea, curata libertate de presă le-a măturat rapid din existență, și care, datorită electronilor pitiți pe cine știe unde le scoate la iveală. Poftiți: Maestre Pleșu, permiteți-mi câteva reflecții și reacții la adresa ultimelor dumneavoastră... reflecții și reacți(uni). Să vă citesc luxuriantul limbaj și confecțiile delicioase este să gust seva geniului, să mă scald în plăcerea scrisului, să mă las uns cu ironia umorului și sarcasmul misivelor, dar și cu dulceața mustrării. Reflecțiile măiastre vă plasează în înalta sferă a înțelepților din templul muntelui unde puțini sălășluiesc, unde ochiul atotvăzător și alambicul gândirii distilează existența în enigme concise, râvnite de muritori. Dar ofrandelor aduse li se cuvin, dacă îmi permiteți, și ocazionala reacțiune – doar suntem pământeni. De la scanarea crimei lui Charlie la ropota bombănelilor anti-Iohannis, la autodafeul liberii exprimări, la dilema existențialistă “țara mea?”, reflecția și reacțiunea se împletesc și se contrariază, după cerință, sau hazard, fie în flux mlădios, fie sacadat, incisiv, când obrăznicia unora o cer, în jocul etern de alegere a binelui din răul vieții, pe care îl dregem cu miracole și extindem cu practicarea unor amăgiri laborioase, când, în lipsă de altceva, îl implicăm și pe Dumnezeu în haloimăsul nostru. Perfect! Practica de reflexie-reacțiune fiind una ba profundă, ba hilară, tărâm nelimitat al epitetelor, ea nu elimină posibilitatea progresului, anticipat de marele Caragiale, dar nerealizat încă, la noi românii; comicăreală care merită apriga chemare de solidaritate a României cu Revoluția exprimată cu mai bine de un veac înainte: „Scoală, cocoană, și te bucură... scoală, c-a venit libertatea (de exprimare?) la putere!", alături de cuvenita invitație personală: “hai și noi pe la revuluție (je suis Charlie)”...urmat de extazul general: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica!” , altoit, bineînțeles, pe momentul Iohannis!, dar a la Roumanie, ca de obicei, pe de-a-ndoaselea, ce mai: „... a căzut tirania (Mickey Mouse)! Vivat Republica!", după care ne ajunge din urmă retorsiunea la libertatea de expresie: “Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?”... că-i Garibaldi, că-i Charlie, chestiunea cu mama mia rămâne... dilemă veche. În fine, tristeții incomensurabile care emană din întrebarea enciclopedică “țara mea?”nu-i putem răspunde decât cu aureola perplexității: “Să mă sinucid, sau să mai beau o ceașcă de cafea”. Ei aș, Maestre Pleșu, de ce nu o halbă de bere rece și niște cârnați de Pleșcoi? Căci vorba Săfticei: “toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colț; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câțiva, se duceau acasă pe două cărări; era și Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia și trăgea la pistoale... obicei mitocănesc.” Ceva îmi spune că în final totul va fi bine, în trândava luptă dintre reflecție și reacțiune, mai cu seamă când părțile se așează la o cafeluță cu caimac și un cataif acolea. Respecte și mulțumiri.

0 (12 voturi)
Vanatorul/d.c.
15.07.2016, 19:23:36

”Mi-a şoptit insidios, când eu pretinsesem că nu trebuie cenzurate caricaturile, fie şi ale lui Allah, că am suprimat în „România literară“ o rubrică permanentă, în care era denunţat un plagiat, ceea ce înseamnă, nu e aşa, că făcusem cenzură. Cu fineţea ta de spirit, ar fi trebuit, dragă domnule Andrei Pleşu, să distingi între libertatea de expresie, care se referă la artişti şi care este, cel puţin în epoca noastră şi în ţările civilizate, necenzurabilă, şi libertatea de opinie¸ care se referă la politicieni, parlamentari, diplomaţi, jurnalişti şi alţi factori de opinie publică, şi care presupune anumite restricţii, aşadar, măcar autocenzură, dacă nu şi cenzură.” Deci, daca eu am stiinta de existenta unui plagiat, il cunosc si pe autorul acestuia, conduc si o revista cultural-literara in care pot pot face cunoscut publicului atat plagiatul cat si pe autorul acestuia si, cu toate astea..tac, ei bine, s-avem pardon, dar nu inseamna deloc ca ma ”autocenzurez”, ci, mai degraba, ca..”inchid ochii” si ”cocoleșec” un impostor..! Orice motiv as invoca ulterior in a-mi justifica ”abtinerea” (inclusiv ”gaselnita” cu diferenta dintre libertatea de expresie si cea de opinie - care nu pot fi nicicum ”litigioase” si nici ”disjunse”, avand in vedere ca folosim libertatea de expresie tocmai pentru a ne face cunoscuta opinia), nu m-ar mai ajuta cu nimic. ”Am stiut de-un un plagiat, ca om de cultura am avut cel putin obligatia morala sa-l pun in discutie, dar ”am inchis ochii” si am tacut, dovedind astfel ca sunt capabil de autocenzura..!” ”Autocenzura”.. Haida de..!..! Asa se spune acum in mediul cultural la..tainuirea unui furt (frauda) intelectual..? ”Autocenzura”..?:))

+4 (12 voturi)
Vanatorul/d.c.
15.07.2016, 20:33:01

”cocoloșesc”.

-2 (4 voturi)
Eugen Stanescu
15.07.2016, 19:26:33

Domnule Nicolae Manolescu, este evident ca inca mai sunt destui domni si doamne in Romania contemporana, cred ca Domnul Andrei Plesu intentionat nu i-a amintit, am indraznit sa scriu pentru ca ati facut referire la Patapievici. El nu este Domn. Il credeam, dar m-a dezamagit. In cadrul unei emisiuni tv a pronuntat cuvantul "șucar" nu ca un citat, nici intre ghilimele , pur si simplu venea din exprimarea sa! De atunci pentru mine nu mai este un Domn. dumneavoastra, sau Domnul Andrei Plesu, nu cred ca aveti in vocabular acest cuvant.

-4 (10 voturi)
Balamuc
15.07.2016, 20:13:36

D-le Manolescu, i-ati gasit lui Plesu un mare nod in papura, intr-un mod pretins elogios.

+6 (8 voturi)

Vezi toate comentariile (74)