Domnului profesor, cu dragoste ploieşteană

Era epoca romantică a învăţământului universitar de după Revoluţie. Corectitudinea politică era de-abia la începuturi. Încă se putea glumi liber la cursuri.

Magistral la catedra sa, profesorul făcea de fiecare dată un tur amuzant al amfiteatrului, implicând studenţii în glumele sale. Fără să le ceară permisiunea, cum am spune astăzi. Era cunoscut şi temut pentru umorul său, spontan şi ascuţit. Amesteca în această introducere subiecte de actualitate, făcând un fel de moment socratic în preambulul cursurilor de filosofie.

Când a apărut legea împotriva hărţuirii sexuale, concept nou atunci la sfârşitul anilor '90, s-a apucat să le facă complimente studentelor.

- Sunteţi foarte frumoasă, domnişoară, i-a spus unei dudui foarte machiate, cu unghii lungi şi aspect de păpuşă, apropiindu-de de ea, ca şi cum nu vedea bine.

- Vai, domnule profesor, acum nu mai puteţi spune, asta, i-a replicat cam înţepată studentă. Aţi văzut legea cea nouă.

În amfiteatru s-a făcut linişte. Nu prea exista obiceiul de a i se răspunde profesorului. Surprinşi, studenţii îi aşteptau reacţia.

- Aveţi dreptate, domnişoară, retractez. Nu sunteţi frumoasă, a declamat profesorul, întors între timp la catedră, cu o voce puternică şi foarte serioasă.

- Eeeeeeeeeeeeeeeeeeeee, a bufnit în râs tot amfiteatrul.

- Lăsaţi atunci, doar n-o să luăm toate legile în serios, a răspuns studenta care se înroşise ca o sfeclă.

- Deci suntem cu toţii de acord că este frumoasă?, a întrebat profesorul.

- Daaaaaa, a răspuns corul vesel de studenţi.

- Bine atunci, dacă pe asta am lămurit-o, putem să începem cursul.

În acea vreme încă se mai putea fuma la Universitatea din Ploieşti.

În birouri, pe culoare, dar şi în sălile de curs. Profesorul era faimos pentru ţigările sale. BT în zilele obişnuite, Kent lung la ocazii. Greu de găsit după Revoluţie, BT-urile le cumpăra de la mici traficanţi de frontieră care le aduceau din Bulgaria în piaţa Obor.

Un fost student, dintr-o ţară africană, care a făcut studii de ingineria petrolului înainte de Revoluţie, a revenit după accea ca înalt demnitar al statului său. În vizită oficială. La un moment dat s-a desprins din delegaţia oficială şi a mers să îl găsească pe profesor. L-a găsit în spatele micului său birou dintotdeauna, în ale cărui sertare avea mereu ţigări. Fiecare marcă în sertarul său.

- Ce mai face domnul profesor? Mai fumaţi BT?, l-a întrebat fostul student în româneşte.

Da, profesorul mai fuma BT. Şi rămăsese la fel de simpatic. Legea antifumat i-a tulburat obişnuinţele. Obiceiul fumatului în catedră a rezistat, clandestin. Pe culoar instituise o zonă neoficială de fumat, la capătul de lângă scări, lângă un geam vechi, cu cadru metalic, care se desfăcea cu greu.

La cursuri însă, fumatul devenea o raritate. Responsabil cu aplicarea legii era pompierul instituţiei, un domn micuţ de statură, foarte amabil şi deloc încântat de nou său rol. Îşi cunoştea bine statutul, nu îl prindea deloc postura de a face observaţie profesorilor. Dar, îşi făcea rondul, deschidea uşa sălilor de curs şi explică, cât putea de convingător, legea cea nouă.

Într-o zi a deschis uşa celui mai mare amfiteatru. Profesorul fuma la catedra în timp ce supraveghea studenţii la un examen. Se cunoşteau de mulţi ani. Atunci când se angajase pompierul, profesorul era deja celebru. Luându-şi inima în dinţi, sub privirile studenţilor, i-a spus totuşi:

- Bună ziua, domnule profesor, mă scuzaţi, dar ştiţi, acum, cu legea cea nouă, nu se mai fumează la curs.

Privirile studenţilor s-au întors către profesor. Aşteptau de la acesta o replică memorabilă. Umorul şi prezenţa sa de spirit au fost la înălţime. S-a ridicat de la catedră, s-a întors către bietul pompier, care deja se simţea în dificultate, l-a privit câteva secunde şi a declamat, cu o voce care a făcut să tremure geamurile:

- Este examen, nu puteţi deranja!

Pompierul era roşu la faţă. La această replică neaşteptată, expus unui întreg amfiteatru care abia aştepta să râdă de el, nu a găsit răspuns. După câteva secunde de tăcere care îl apăsau vizibil, a ieşit pe uşă mergând cu spatele şi mormăind:

- Bine, dacă este examen, este examen. Ce să faci? Eu de unde să ştiu? Este examen. Asta e.

După ce a închis uşa amfiteatrului, râsetele studenţilor s-au auzit, cred, până în Bucureştiul de unde profesorul făcea naveta.