Dorinţa de a fi acceptat şi adevărul vieţii

Ca multe dintre cărţile lui Philip Roth, Pata umană (Polirom, 2003) are o complexitate a compoziţiei greu de rezumat. Teme importante, ca rasismul sau corectitudinea politică, sunt abordate din unghiuri neaşteptate. Tensiuni dialectice izbucnesc în mod la fel de neaşteptat şi străbat povestea, în aşa fel încât ea nu pare a avea un centru, un loc de unde poate fi apucată.

Romanul are o structură imposibil de anticipat în timpul lecturii, deşi Roth începe adesea cu sfârşitul şi, în principiu, ştim dinainte ce se va întâmpla. Deşi scris la persoana întâi (naratorul scriitor Nathan Zuckerman, folosit de Roth în mai multe romane, apare acum într-o nouă ipostază), Pata umană are diversitatea deconcertantă şi obiectivismul unui roman scris la persoana a treia. Strategia discursivă, specifică lui Roth, este de a inventa un narator care-şi asumă statutul de scriitor, adică de creator de ficţiuni, dar este prins, în acelaşi timp, în poveste ca actor, fie şi marginal. El nu povesteşte, aşadar, decât foarte puţin despre viaţa lui, concentrându-se asupra vieţii altora (unii dintre ei, cum e Coleman Silk, personajul principal din Pata umană, fiindu-i prieteni) şi îşi legitimează discursul făcând apel atât la experienţa directă, cât şi la surse indirecte de informare (mărturisiri, jurnale, scrisori, investigaţii ”în teren”, deducţii logice şi construcţii ficţionale asumate, dar coerente în raport cu povestea). Naratorul îşi asumă, până la un punct, statutul de investigator şi, de asemenea, de mărturisitor. Textul romanului este, la nivel ficţional, o posibilă depoziţie, care ar compromite în mod just sau ar conduce la condamnarea unor personaje ale romanului. Pentru a evita identificarea completă a cărţii cu o depoziţie, Roth introduce un element de incertitudine, cancerul de prostată al lui Zuckerman. Văzută din afară, povestea nu poate fi considerată o depoziţie de vreme ce posibilii acuzaţi sunt simple ficţiuni. Din interior, iarăşi nu putem decide, căci nu ştim dacă Zuckerman va apuca să-şi termine de scris romanul. El este, totodată şi în mod asumat, varianta aprofundată, reflexivă a vieţii, reflexivitatea fiind o trăsătură prezentă în toată literatura lui Roth. 

Acţiunea se desfăşoară în ultimii ani ai secolului al XX-lea, în timpul scandalului sexgate provocat de dezvăluirile Monicăi Lewinski referitoare la relaţiile cu preşedintele american Bill Clinton. Naratorul este oripilat de ipocrizia americanilor faţă de păţaniile lui Clinton, faptul că acesta era pur şi simplu executat public de persoane erijate în întruchipări ale moralităţii: ”Eu, unul, visam la un baner gigantic, drapat dadaist, ca ambalajele lui Christo, de la un capăt la celălalt al Casei Albe şi pe care scria: AICI LOCUIEŞTE O FIINŢĂ UMANĂ.” (p. 10) Intriga romanului este, parţial, orientată în aceeaşi direcţie, căci Coleman Silk, un profesor de clasice pensionat, care se îndrăgosteşte de o femeie de serviciu de 34 de ani, este, la rândul său, victima aceleeaşi ipocrizii. Tema sexualităţii este însă, dacă nu subsecventă, cel puţin complementară temei rasismului, în jurul căreia se învârte, tăcut, cea mai mare parte a vieţii lui Silk. De fapt, sexualitatea se intersectează, la Roth, cu rasismul, şi e normal să se întâmple acest lucru, căci principalul tabu rasist este unul sexual. Dincolo de aceste teme, dăm peste marea umbrelă a istoriei. Pata umană defineşte în mod exemplar situaţia celor care au fost păcăliţi, zăpăciţi, întorşi pe dos de istorie din cauză că au preferat să dea curs unei oportunităţi în loc să se confrunte cu adevărul propriei vieţi. La noi, situaţia aceasta este binecunoscută. Câţi nu au acceptat diverse forme de colaborare cu regimul comunist, neştiind că, peste numai câţiva ani, oportunitatea oferită de sistem se va transforma, pe bună dreptate, într-un capăt de acuzare? Este probabil o lege a istoriei aceea de a-şi modifica perspectiva pentru ca cei care au decis să joace alături de putere, în prima parte a vieţii, să fie lăsaţi cu ochii în soare în a doua parte a ei.

Într-o epocă a rasismului instituţionalizat (anii ’40), Coleman Silk decide că este alb, deşi el era negru. Avea alibiul perfect al unei pieli albe, într-adevăr, dar provenea dintr-o familie de negri. După o decepţie în dragoste (o blondă americană de origine nordică îl abandonează aparent din cauză că e negru), Silk decide să-şi ascundă complet originile, să-şi renege familia şi să urmeze cariera obişnuită unui alb, devenind profesor de limbi clasice. Întreaga lui viaţă este dominată (şi golită) de acest secret. Spre deosebire de anii ’40, în anii ’90 istoria arată însă deja altfel. Perspectiva nu mai este rasismul, ci corectitudinea politică. În timpul unui curs, Silk îşi întreabă studenţii dacă doi dintre colegii lor, care nu veniseră la nici un curs, există cu adevărat sau sunt doar nişte ”umbre” (un cuvânt injurios prin care sunt desemnate persoanele de culoare neagră). Conducerea facultăţii îl acuză imediat de afirmaţii rasiste. Negrul care decisese să fie alb este acuzat că-i discriminează pe albi. Silk are şansa de a-şi dezvălui originea. Ea ar fi fost cea mai bună explicaţie şi cea mai bună scuză. Nu o face însă, preferând să-şi dea demisia, profund ofensat.

Philip Roth este preocupat cu predilecţie de personaje care ajung în dizgraţie şi uneori foarte aproape de moarte. Dizgraţia este, de fapt, o formă de moarte socială, care totuşi mai oferă o şansă. În dizgraţie, omul se leapădă fără să vrea de ipocrizie, de comandamentele sociale şi, rămânând singur cu el însuşi, este obligat să-şi pună problema adevărului vieţii. Dizgraţia este o sancţiune socială provocată uneori de ipocrizia celorlalţi, dar ipocrizia este o formă de ascundere a adevărului, pe care chiar cel dizgraţiat a practicat-o. Societatea sancţionează, printr-o formă de minciună colectivă, minciuna individului. Să analizăm totuşi, mai de-aproape, situaţia lui Coleman Silk. El ştia, fără îndoială, că e negru, intenţia lui nu era aceea de a se înşela pe sine, ci de-ai înşela pe ceilalţi. Care este atunci motivaţia lui? La vârsta adolescenţei, tatăl său îl îndreaptă către tipul de carieră al unui negru, lucru pe care, imediat după moartea subită a tatălui, Silk îl consideră inacceptabil, sub nivelul său. El nu vrea să aibă o viaţă limitată de criterii rasiale, ci una completă, în care să-şi realizeze întregul potenţial. Aceasta este o dorinţă cât se poate de legitimă, însă istoria nu era de partea sa. Pentru a se realiza în viaţă, Silk decide să păcălească istoria. În acelaşi timp, nordica Steena îl ofensează grav, căci el vrea să fie acceptat aşa cum e. Dorinţa de a fi acceptat, adică de a fi iubit în spaţiul privat, este chiar mai puternică decât dorinţa socială de realizare. Ar trebui spus că Steena era foarte îndrăgostită de Coleman. Despărţirea lor a intervenit după ce Steena i-a vizitat familia. Respingerea a avut o cauză socială, iar Coleman a constatat, cu acest prilej, că judecăţile sociale sunt mai importante decât cele private. Atunci când decide să fie alb, el renunţă implicit la realizarea dorinţei private de a fi acceptat, căsătorindu-se (şi apoi trăind o viaţă) cu o femeie faţă de care nu avea o atracţie sexuală specială.

După ce demisionează din funcţia de profesor, soţia sa are un atac cerebral şi moare. O nouă lovitură, care însă – aşa cum se întâmplă, în mod ciudat, în viaţă - formează contextul pentru redescoperirea de sine a lui Silk. Iniţial, acesta îl roagă pe Zuckerman să scrie o carte despre scandalul de rasism căruia îi cazuse victimă. Zuckerman refuză. El va scrie, după cum am spus, romanul vieţii lui Silk, încă un indiciu că scriitorul nu se ocupă cu depoziţii, ci doar cu critica socială şi adevărul vieţii. Silk încearcă atunci să scrie el însuşi cartea, dar, confruntându-se cu sine însuşi, îşi dă seama că nu face decât să se afunde în minciună. Al treilea element care intervine în definirea noii situaţii, pe lângă demisie şi moartea soţiei, este îndrăgostirea de Faunia Farley, o tânără pe cât de frumoasă (în filmul cu acelaşi nume, realizat în 2003, rolul Faunei este interpretat de Nicole Kidmann), pe atât de ciudată şi chinuită din cauza unei vieţi imposibile. Îndrăgostirea de Faunia este prilejul reconsiderării întregii vieţi a lui Coleman Silk. Supoziţia lui Zuckerman este că, după zeci de ani, Faunia este prima persoană căreia Silk îi mărturiseşte originea sa.

Pata umană pune într-o opoziţie sarcastică două personaje feminine foarte bine conturate. Mai întâi, Faunia Farley. Ea provine dintr-o familie de oameni bogaţi, dar a fost abuzată de tatăl vitreg în copilărie şi nu şi-a terminat studiile pentru că a fugit de-acasă. S-a căsătorit cu un fost soldat în războiul din Vietnam, aproape psihopat, care o urmăreşte peste tot şi va contribui decisiv la moartea ei şi a lui Coleman într-un accident de maşină. Faunia a avut cu fostul soţ doi copii, care au murit, arşi, într-un incendiu. Apoi, Delphinne Roux. Ea este profesoara, ceva mai în vârstă decât Faunia, îndrăgostită în secret de Coleman Silk, care poartă stindardul acuzaţiilor de rasism aduse acestuia. Delphine vine dintr-o familie nobilă din Franţa, este super-educată la marile universităţi pariziene, adeptă a teoriilor noii stângi, o femeie sofisticată şi extrem de ipocrită. Ca şi lui Silk, viaţa ajunge să-i joace feste din cauza distanţei prea mari dintre convingerile private şi personajul public pe care îl joacă. Ea este cât pe ce să se compromită, trimiţând involuntar către toţi colegii din facultate o scrisoare în care deconspiră natura relaţiei ei cu Silk şi adevăratele sale convingeri. Este salvată, în ultimul moment, de moartea lui Silk. Între cele două femei, Silk o alege pe Faunia, în ciuda statutului ei social insignifiant. Această preferinţă este uşor de explicat. În timp ce Delphine îi atrage atenţia asupra incapacităţii sale de a vedea schimbarea istoriei, trecerea de la rasism la corectitudine politică (în privat, Delphine era o femeie care dispreţuia egalitarismul asumat al colegilor ei, faptul că aceştia ţineau să schimbe la fel de mulţi pamperşi ca soţiile lor), Faunia recunoaşte la Silk suferinţele celui dizgraţiat şi îl acceptă aşa cum e sau, cel puţin, încearcă să-l accepte.

Într-o opoziţie la fel de scânteietoare se află Silk şi fostul soţ al Faunei, Lester. Intelectualul rasat având mici probleme de conştiinţă, pe care le dramatizează infinit, pe de o parte, şi omul căruia infernul războiului i-a distrus pur şi simplu viaţa, pe de altă parte. Silk fusese, în tinereţe, boxeur şi, de asemenea, se înscrisese voluntar în armată. Lester făcuse însă războiul. Cei doi se confruntă din pasiune pentru Faunia şi se urăsc. Clipa acceptării de sine este, pentru Coleman Silk, foarte aproape de clipa morţii, ceea ce-i revelează, într-un fel, imposibilitatea. Duşmanul, până la urmă, învinge. Singurul care mai poate restabili, până la capăt, nu doar reputaţia, ci şi adevărul vieţii lui Coleman Silk este scriitorul Zuckerman, prin cartea sa. Acesta era deci sensul scrierii cărţii şi poate că adevărul despre noi înşine îl poate spune cel mai bine un prieten care şi-a învins propria boală.

Publicat în Revista „Convorbiri literare“, august 2017.