Drumul spre literatură al lui Panait Istrati, din Brăila la Paris. Românii l-au uitat, francezii îi dedică un festival

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Motto: „Panait Istrati, cel care a învăţat limba franceză la 30 de ani, a dat naştere aici României sale, cea a străinilor suspecţi, a revoltaţilor“ – Linda Lê. Dacă George Ionesco ar fi avut un regret, el ar fi fost legat de caracterul imposibil al lui Panait Istrati.

Da, pantofarul magic parizian, acel „mistic“ prieten şi creator al unuia dintre cei mai importanţi scriitori francezi, cum îl numea Joseph Kessel, Ionesco a regretat adeseori impulsivitatea prietenului său: sufletul românului călător a oscilat mereu între revoltă şi generozitate, între răbufniri şi accese de prietenie, între gesturi vag jignitoare şi manifestări de tandreţe care ştergeau orice urmă de supărare.

A fost astfel cu prietenii săi, a fost astfel cu femeile sale, a fost o flacără care a ars, niciodată mocnit, mereu cu pasiune, dar în permanenţă cu o dureroasă conştiinţă.

„Oh! bărbatule! când femeia îţi poate fi un prieten, ea este mai nepreţuită decât cea mai bună dintre neveste, mai completă decât cea mai voluptoasă amantă şi întrece cu mii de coţi cea mai deplină prietenie pe care un bărbat o poate avea pentru alt bărbat, deoarece femeia e complexă şi diferită, ca şi pământul care ne farmecă şi ne hrăneşte!“.  („Neranţula“, Panait Istrati)

„Neranţula“, micul roman-bijuterie din care face parte citatul, este poate personificarea cea mai fidelă sufletului istratian. Niciodată liniştit, niciodată în calm, ci mereu în tumult şi în mişcare, iubind tot, mistuindu-se pe sine însuşi şi pe cei pe care îi atingea.

George Ionesco, pantofarul care i-a schimbat viaţa

Totul a început, firesc, într-o zi de decembrie, 26, în 1913. În magazinul de confecţionat pantofi al lui George Ionesco, de pe rue de Clichy, în Parisul care nu fusese încă tulburat de Primul Război Mondial, debarcă un tânăr necunoscut: „Nu vroiam să vin, pentru că nu mai sunteţi un frate socialist, doar că, din păcate, astăzi, nu mai am decât 20 de centime în buzunar“. Arătare filiformă, un bărbat înalt, cu o frunte lată, miop, Panait debarcă în magazin şi determină astfel un destin: al său, al celor pe care-i intersectează, un drum parizian şi francez, european, dacă doriţi, care va face din el, la un secol distanţă, unul dintre cei mai importanţi scriitori-călători.

Cine, cine oare şi-ar fi înch​ipuit pe atunci că din Brăila va ajunge la Paris?

Istrati nu vorbea franceza, nu-i plăcea nimic din ce era francez, nici mâncarea, nici oamenii, nici oraşul de care se temea. Dar, uite, peregrin într-o lume pe care o descoperea fascinat, încântat de toate acele drumuri pe care le făcuse deja, Panait ajunsese la Paris. Iar Ionesco, perplex, neştiind cum să reacţioneze, îl primeşte, îi dă nişte bani, îi dă un „rachiu“ de vorbă.

La un secol distanţă, primăvară, o alta, coborând aceeaşi stradă, rue de Clichy, în panta care o aruncă dinspre piaţa cu acelaşi nume spre biserica Notre-Dame de la Trinité, realizez singularitatea/singurătatea unui scriitor pe care în România l-am uitat demult. Am citit cu toţii „Ciulinii Bărăganului“, pe când eram la şcoală. Dar câţi am mers oare mai departe pe urmele scriitorului brăilean, pentru a descoperi „Chira Chiralina“, sau „Haiducii“? Câţi am dezvoltat o fascinaţie pentru acest „Gorki al Orientului“, cum îl numea Romain Rolland, sau câţi am devenit „istratieni“?

Cel care-mi merge alături, beretă culcată pe urechea stângă, un cercel în ureche, început de barbă şi aer boem, are doar pe undeva ceva mai mult de 30 de ani, dar a citit toată opera românului Panait Istrati. I-a mers pe urme, din Franţa în Bucureşti şi apoi în Brăila, acel oraş cu străzile simetrice care a dat lumii un scriitor atât de incoerent, de asimetric, de... tulburător încât pentru ei, acei istratieni francezi care îi continuă amintirea şi opera, citind-o, vorbind de ea, este încă ceva de domeniul fantasticului. Cum, dar cum oare a dat acea urbe din Orient, de lângă Dunăre, un tip atât de genial, de fenomenal, un european prin definiţie? El este, clar, o enciclopedie. Ar putea vorbi despre Istrati întruna, zile în şir. Ştie toate detaliile: „ah, cu banii primiţi de la pantofar, şi-a cumpărat rapid ţigări şi nişte tablouri, pentru pantofar, ele, căci găsea că încăperile locuinţei sale aveau pereţii cam goi...“. A fost prima ceartă dintr-o prietenie care avea să dureze până la moartea lui Panait Istrati, în 1935, şi a fost prima zi împreună. În acest Paris care îi va deveni, rapid, remarcă scriitoarea Linda Lê, editoarea operei (cvasi)integrale a lui Istrati, „amanta ideală“. (în „Par ailleurs (exils)“, editura Cristian Bourgois, 2014)

istrati

Pe-aici se plimbau, discutând de una şi alta, la începuturi, povesteşte ghidul meu în această dimineaţă de mai. Din amintirile lui Ionesco, publicate în 1995 de Association des Amis de Panait Istrati, în Franţa, reiese că aici, în piaţa micuţă din faţa bisericii Notre Dame de la Trinité, ar fi învăţat scriitorul în devenire că nu este bine să mergi cu capul privind pământul, paşii, ci, aşa cum îi spunea prietenul său ad-hoc, cu ochii privind ceea ce te înconjoară: cerul sau florile de abia îmbobocite.

Cei doi s-au împăcat, spune legenda, convinşi de aroma unei choucroutte (o mâncare tradiţională franţuzească gătită de soţia pantofarului, un fel de varză călită) iar banii cheltuiţi aiurea, furia de moment, au fost uitate. Aventura pariziană a lui Istrati avea să înceapă deci astfel, sub semnul întâmplării şi ritmată de această prietenie atipică, între un creator de pantofi care va fi, în timp, nu doar cel care îl va încuraja să scrie, îi va crea condiţii pentru a scrie, îl va însoţi în mare parte din drumurile sale, ci va fi şi depozitarul tuturor povestirilor sale: „ştiu pe de rost tot ceea ce va povesti mai târziu în cărţile sale“.

Însă, deocamdată, Istrati, era… nimic. Zugrăvea pereţi, repara diverse, colinda lumea, lucra ca mus, fotograf ambulant, de toate şi nimic, dar nutrind un vis tainic de a pune pe hârtie poveştile Brăilei lui. Citea între timp, tot ceea ce apuca, şi, bolnav deja de ftizie, încercase diverse tratamente, inclusiv în Elveţia. Loc unde se îndrăgostise de romanele lui Romain Rolland. După Napoli, Cairo, Constantinopol (astăzi Istanbul), iată-l la porţile Parisului. Sfătuit de un amic român, ca, în caz de nevoie să bată la uşa pantofarului George Ionesco, să ceară ajutor. Nu va rămâne mult, povesteşte ghidul meu, doar o jumătate de an, pentru că acest contact, prim contact cu Parisul, îl va frustra: nu vorbeşte limba, de abia mormăie ceva în franceză, nu înţelege nimic, nu are bani, viaţa este scumpă, iar singurele sale momente de plăcere vor fi cele de admiraţie, de tăcere, în faţa tablourilor de la Louvre sau Versailles: Tiţian, Gioconda...

„Oh, ce-am mai suferit la Paris, avea să exclame în faţa prietenului său, dar am văzut nişte chestii, am văzut nişte chestii“.

Sinzano, rachiul pe care-l bea Istrati la fericire

„Era, cred sincer, un tip imposibil de gestionat, insuportabil“, mărturiseşte Jacques Baujard, ghidul meu de dimineaţă, tânăr patron al librăriei Quilombo, librăriei anarhiste Quilombo, din estul parizian. Dar câtă iubire de viaţă răspândea, şi ce poveşti mai era capabil să zică... „Ce e aia, de fapt, sinzano?“ Îmi privesc perplexă companionul de drum – străbatem cartierul Gării Saint Lazare spre zona Champs Elysées, unde Panait Istrati şi prietenul său George Ionesco îşi vor face cartierul general pentru tot: scris, plimbat, băut, fumat - şi încerc să caut. „E un nume de cafea, de băutură, de ce?“ , îl întreb. „Ei, cafea bea întruna Istrati, dar se povesteşte că acest tip de rachiu îl consuma când era bine dispus...“.

Mă dumiresc mai târziu, când îmi şi arată în Caietele Istrati, cuvântul: Cinzano. Darul francezilor de a franţuzi totul, orice cuvânt, mă omoară. Fie. Sinzano.

Numărul 24, pe rue de Colisée, poartă plăcuţa care atestă faptul că a locuit şi scris aici. Deocamdată însă, aici îl va ajuta să se mute pe George Ionesco, îi va zugravi chiar pereţii subsolului, la cea de-a doua sa venire în Franţa, prin 1920. Munceşte pe apucate, citeşte, poartă lungi discuţii cu prietenul său, se îndrăgosteşte (de câteva ori), torturat fiind în permanenţă totuşi de dorinţa de a scrie: „când voi putea oare să mă descarc de ceea ce se află în sufletul meu?“

Dorinţa de a-l întâlni pe Romain Rolland, ale cărui cărţi începuse să le descifreze în sanatoriul din Elveţia unde încerca să-şi vindece boala, devenise ardentă. Ii scria scrisori, care îi reveneau mereu, pe care le purta la piept şi le citea cu voce tare prietenului său, pe când îşi petreceau timpul „în vapor“ (barul Select, pe vremuri, astăzi magazinul Mark&Spencer, pe Champs Elysées, la numărul 100). Asemeni lui Emil Cioran, mai târziu, Panait Istrati făcuse din limba franceză o patrie, şi îi învăţa pe brânci meandrele, ajutat de dicţionare şi de citate agăţate pe pereţi: totul era bun de citit – Zola, Chateaubriand, Balzac... tot, tot, tot ce era în franceză. Rue du Colisée va deveni astfel portul lui, un timp, de fap tot timpul, până la moarte, căci „de oriunde era, Rusia, Elveţia, Olanda, Coasta de Azur, România, venea inexorabil la mine ulterior“, îşi aminteşte George Ionesco. 

„Se întorcea să-mi facă scandal iar eu îi făceam pantofi“. (George Ionesco) 

Evident, nimeni nu îl va lua în seamă, scrisorile sale către Romain Rolland revin toate. Panait arde ca o flacără, se consumă, schimbă iubiri şi caută răspunsuri, se împrieteneşte şi cu alţi... vagabonzi, călători străini prin Franţa, iar drumurile sale haotice (la Dinard ca să vadă marea, la Nisa căci acolo se puteau face bani), îl vor arunca la un moment dat pe culmile disperării.

„Moarte şi renaştere“ – drumul spre literatură

Falit, cu datorii, abandonat temporar de un George Ionesco recăsătorit şi în incapacitate momentană de a-i trimite resurse, Panait Istrati încearcă să se sinucidă. Suntem în 3 ianuarie 1921, într-o după-amiază obişnuită. Cei care îl găsesc zăcând în sânge, în cel mai frumos parc din Nisa, cu lama de ras lângă corpu-i foarte slăbit, îl vor transporta la spital. Tot ei îi găsesc în buzunare o scrisoare către acelaşi autor al lui „Jean-Christophe“, Romain Rolland, o altă scrisoare deci. Şi o trimit destinatarului, care de data aceasta o va primi. Citi. Răspunde.

Drumul spre literatură al compatriotului tău va fi avut nevoie de o moarte şi o renaştere, glumeşte Jacques. Cam aşa crede şi Linda Lê, scriitoare franco-vietnameză, istratiană şi ea, şi chiar mai mult: ea este cea care s-a ocupat de editarea operei (cvasi)integrale a lui Panait Istrati la editura Phébus. Redescoperirea lui Istrati îşi are originile de fapt aici, în această pasiune aproape morbidă pentru Rolland. Scrisoarea celebrului scriitor francez îl va da aripi brăileanului. Va fi fost întâlnirea nevăzută care îi va fi deschis un drum. Cel pe care îl dorea, de fapt. Majoritatea operei sale va fi scrisă în subsolul clădirii de pe rue du Colysée, numărul 24. „Chira Chiralina“, „Neranţula“, „Haiducii“, „Ciulinii Bărăganului“, toate opere care transpiră locurile natale, poveştile auzite în copilărie, legendele greceşti sau dorul de câmpia Brăilei. De asprimea ei.

Primul succes, prima apariţie, o va celebra tot cu George Ionesco, pantofarul amic, la cefeneaua „Deux maggots“, în cartierul Saint Germain des Près. Cu un Sinzano. După ce au cumpărat împreună un volum din „Chira Chiralina“, după ce şi l-au autografiat, după ce au mulţumit destinului care îi făcuse prieteni. Dar şi prieteni ai lui Romain Rolland, ai lui Joseph Kessel, ai pleiadei de scriitori care vor fi defilat în subsolul de pe rue de Colysée.

Cu Jacques, gândindu-ne la extraordinara potrivire de astre care l-a dus pe Istrati de la sinucidere la Romain Rolland, recomandarea acestuia la o bună editură, la căderea ulterioară în dizgraţie şi în tristeţea în care s-a stins la Bucureşti (prietenia sa cu autorul grec Nikos Kazantzakis îl va duce în URSS, de care era fascinat dar din care va reveni dezamăgit, şi al cărui printre primi denunţători se va număra, atrăgându-şi astfel anatema intelighenţiei franceze), am convins bucătarii unui restaurant, care este vecin cu numărul 24, să ne lase să traversăm bucătăria, să pătrundem în curtea interioară...

image

Din subsol nu a mai rămas mult, nimic de fapt, acum sunt pivniţe aparţinând proprietarilor. Cine a fost scriitorul a cărui plăcuţă se află pe clădire nu ştie nimeni. Oare cerul pe care l-am zărit din curtea minusculă avea aceeaşi nuanţă de promisiune pe care a avut-o şi pentru noi? „Părăsit de intelighenţia pariziană, sprijinit doar de câţiva anarhişti, noteaza Linda Lê în cartea sa de eseuri, scrisă cu sprijinul unei burse Cioran, Istrati se întoarce în ţară, la mânăstirea Neamţ. Ca să se îngrijească. Şi scrie, în 1932, de acolo – Patrii ? Jos cu ele toate, naţionale sau internaţionale, cu vechii sau noii lor stăpâni, democraţi sau absolutişti, toţi sunt doar stăpâni, jos cu toate patrille care îi ucid mereu pe unii pentru ca alţii să poată trăi“.

În Paris va avea loc, între 15-17 mai, primul festival Panait Istrati. O manifestare despre care la Bucureşti, la Brăila chiar, nu se ştie nimic.

O nebunie la care Jacques, asemeni lui Panait Istrati, a tot visat. În 1935, în 16 aprilie, se stingea la Bucureşti acest mare scriitor francez (doare, la rostire), de origine română. Nu ne iubim clasicii, şi cu atât mai puţin pe cei care au plecat din ţară. 80 de ani. Străinii ne iubesc mai mult decât o facem noi. Aşa e mersul lumii, probabil. Aşa e şi alchimia care face, uite, să prindem viaţă doar atunci când suntem văzuţi de alţii. Căci viaţa, nu-i aşa, e doar un parcurs, un drum presărat cu ceva proverbe şi cu câţiva oameni. Cei desprinşi din opera lui Panait Istrati. Citiţi acum măcar „Neranţula“. A citi din plăcere devine act de iubire, acolo unde a citi din obligaţie şi a uita este doar un act mecanic.

image
„Hei! sărmani oameni cumsecade! Viermişori, care nu înţelegeţi decât să vă sorbiţi fericirea voastră stătută; care nu bănuiţi deloc nemărginirea oceanului şi nici măreţia vieţii; pe care soarele nu-i atinge, iar furtuna nu-i tulbură... Dacă Dumnezeu v-a dat inimă şi minte, a făcut-o tocmai ca să vă dovedească, cu vârf şi îndesat, că asta nu înseamnă nimic. Sau, dacă vreţi, că-i folositor să simţi arsura divinei sale ironii, alături de balsamul strălucitoarei sale mărinimii. Viermişorilor! Oameni cumsecade, vrednici de milă! Un nimic ce vă atinge uşor, în treacăt, face să se dea îndărăt nimicul care sunteţi... La voi, totul este teamă, bucuria ca şi suferinţa... Nici un chiot de plăcere, care să răzbată până la ceruri... Nici un răcnet, care să răsune în adâncuri... Lipsiţi de cea mai mică expresie a feţei şi orbi până-ntr-acolo încât nu vă recunoaşteţi unul pe altul, fiţi fericiţi, viermişorilor! Dar mă întreb, dacă prudenţa voastră nu-i mai degrabă un beteşug al inimii, decât o plagă a creierului". („Neranţula“).

Bibliografie: 

Cahiers Panaït Istrati, nr 12, 1995, revista editata de Association des Amis de Panait Istrati

Linda Lê, Par ailleurs (exils), Editura Christian Bourgois, 2014

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite