„Efectul fluturelui“ sau istoria ca fabrică de adevăruri. O carte incomodă

„Toate filtrele sunt colective: antisemitism, legionarism, comunism, anticomunism. Toţi avem nevoie de un filtru comun, de grup, de trib, de familie.“ Doina Jela pune sub lupă pagini dureroase din trecutul recent în faţa căruia românii închid încă ochii. Istoria e o fabrică de adevăruri, iar oamenii au o uluitoare capacitate de a uita ceea ce nu vor să ştie. „Efectul fluturelui“ e o carte de proză matură, necesară, incomodă.

Fraza Doinei Jela e suplă şi barocă, întortocheată ca o iederă. Se răsuceşte în jurul amintirii, a tabloului văzut cu ochiul minţii, şi-ţi lasă la picioare o pradă preţioasă, neaşteptată. În „Efectul fluturelui“ (Polirom, 2018), Istoria cu i mare e vie, pulsează în istoriile mici ale personajelor, insesizabil şi totuşi implacabil, aşa cum uraganul se naşte din bătaia de aripă a unui fluture. „Nu ne amintim trecutul, îl construim.“ spune un personaj şi pe acest eşafodaj filozofic autoarea construieşte un tulburător roman al memoriei, intime şi colective, şi un splendid roman de iubire, al iubirilor refulate. Între două avioane, Maria Stamatoiu, trecută bine de 50 de ani, se confesează naratoarei, fostă colegă de cancelarie: într-o singură noapte, de pomină, femeia şi-a dat seama cine este cu adevărat, între egoismele benigne ale soţului, lângă sufletul împietrit al mamei - fostă deţinut politic, idolatrizată de o doctorandă în istorie, şi lângă un splendid buchet de lalele galbene, primit de la un bărbat din trecut, care traversase oceanul.

După numai zece pagini eşti încredinţat că personajele din Efectul fluturelui au un destin (greu) în spate, un istoric de viaţă, dens, complicat, nesigur: pe trei generaţii (din 1930 până în 2016), viaţa locuitorilor sau vizitatorilor din strada Decebal nr.4 bis din Constanţa a fost balotată fără milă, în „anii nisipurilor mişcătoare şi ai tuturor vânturilor propagandistice.“ Casa aparţinuse unor români evrei care, simţind prigoana anilor 1940, au donat-o unor prieteni români, înainte de a se îmbarca pe vaporul Struma, spre Israel, pierind în naufragiu. Doar o fetiţă, Rebecca, scapă de tragedie, uitată, rătăcită pe chei. Casa devine decor şi martor al destinului familiei Pantazopol, care primise proprietatea în dar: surorile Tatiana şi Alexandrina, membre în gruparea „Sociologia militans“ a lui Dimitrie Gusti din tulburii ani 1930, sunt acuzate de legionarism şi condamnate, de comunişti, la închisoare. Tatiana, cea mai activă în echipele gustiene de ridicare a satelor, reuşeşte să evadeze şi-şi risipeşte viaţa departe de ţară. Alexandrina rămâne şase ani în închisorile comuniste, între 1958 şi 1964, unde o naşte, în primul an, pe fetiţa Maria. Crescută de bunică, Maria Stamatoiu nu se va mai apropia niciodată cu adevărat de mama sa, devenită o celebritate după revoluţie, ca exponentă în viaţă a sociologiei gustiene şi mai ales ca martor şi martir al represiunii comuniste. Profesoară de istorie, căsătorită cu un fost activist de partid, la peste 50 de ani, Maria îşi ia viaţa în mâini şi-şi pune sufletul în palme, căutând să înţeleagă dacă trebuie să plece sau nu în Canada, la iubirea ei candidă, nimicitoare, din tinereţe, un evreu obligat de securitate să părăsească România anilor 70. Vladimir Auerbach, alias Fiodor Mihailovici, nu e altul decât fiul Rebeccăi, fetiţa uitată miraculos pe chei.

Un trecut revoltător

Dezvăluită liniar, trama cărţii e doar un schelet diegetic, cu valoare desigur documentară prin situarea în epoci precise, reale, a bulversărilor de destin. Dar puterea de iradiere a acestui roman şi măiestria autoarei sunt de găsit în primul rând altundeva. A fost sau n-a fost, Tatiana Pantazopol, legionară? A fost sau n-a fost spioană germană în teritoriile ocupate şi eliberate vremelnic, a ajutat sau nu la salvarea unor evrei, în Basarabia? În fotografia din dosarul mamei sale, Maria vede oroarea, cadavre de evrei întinse pe zăpadă: e sau nu o dovadă că maică-sa, eleganta bătrână doamnă Pantazopol, ascunde o taină oribilă, un trecut revoltător? Dar salutul din fotografia în care sora mamei, Tatiana, e împreună cu alte tinere la Şcoala de comandante din Serviciul Social, înfiinţat de Carol al II-lea, este sau nu este un salut legionar ? Cine poate risipi confuzia, care e filtrul legitim, cel care face din amintiri şi din povestea faptelor un adevăr?

Autoare a numeroase studii, cercetător deja confirmat pe teritoriul celor mai sensibile aspecte istorice („Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar“, Humanitas, 2002) dar şi scriitor cu simţul personajului (ca şi în romanul precedent, „Villa Margareta“, Polirom, 2015), Doina Jela ţese un univers complex, făcut din compromisuri la scară umană şi ticăloşii istorice, din reverberaţii minuscule şi răsturnări de destin. Efectul fluturelui e o inspirată metaforă pentru o hermeneutică a adevărului. Ea însăşi personaj în carte - un raisonneur - , Doina Jela creează un dispozitiv narativ care e un vast confesional: toate personajele i se spovedesc, multiplicând perspectivele, telescopând mărturisirile,  într-o forare barocă a adevărului, mişcător, multiplu. Istoria e această ţesătură de plinuri şi goluri, percepţii şi senzaţii intime, grefate pe un imaginar colectiv orientat ideologic: „Toate filtrele sunt colective: antisemitism, legionarism, comunism, anticomunism. Toţi avem nevoie de un filtru comun, de grup, de trib, de familie.“

Efectul fluturelui e o curajoasă introspecţie vorbită şi e o artă a conversaţiei în jurul câtorva orori ale istoriei care, refulate, zgândărite, iradiază invers, bulversând mai multe generaţii, reaşezând plăcile tectonice ale convingerilor, rescriind memoria colectivă: „e nevoie de ani, decenii, şi chiar secole, ca faptele să fie ajunse din urmă de semnificaţia lor.“ 

Efectul fluturelui e şi un superb roman de iubire, iubirea care se aşează în mai multe straturi distincte, de neeludat : stratul sedimentat de cuplu în timp, dar şi zăcământul acela de profunzime, al iubirii dintâi, neconsumat şi pur, care într-o zi ţâşneşte şi inundă fiinţa cu totul, proiectând-o într-o altă eră geologică, matură şi senină.

Cu fraza sa densă, proustiană, încăpăţânată, cu excepţionala abilitate de a orchestra nenumăratele voci narative, romanul Doinei Jela nu e o lectură de vacanţă. Prin punerea sub lupă a unor pagini dureroase din trecutul recent în faţa căruia românii închid încă ochii, prin meditaţia asupra istoriei ca fabrică de adevăruri, prin psihanalizarea fină a capacităţii oamenilor de a uita ceea ce nu vor să ştie, Efectul fluturelui e o carte de proză matură, necesară, bulversantă. 

Cronica a fost publicată în LaPunkt, pe 13 septembrie 2018.