Elevul Popescu

Era diriginte la o clasă de seral, în ultimul an. Clasa a XIII-a. Până să ajungă aici, nu avea habar cum arată învăţământul profesional. Mereu cu note bune, urmase doar învăţământul teoretic de elită. Nu ştia nici măcar unde se aflau acest tip de şcoli, în zone ale oraşului în care nu fusese niciodată.

Primul an de învăţământ. Profesor debutant de ştiinţe socio-umane, slab şi cu pletele în vânt, ajunge în acelaşi timp diriginte şi profesor de filosofie la seral, profesor de educaţie civică la şcoala profesională şi de psihologia muncii la şcoala de maiştri.

Elevii de la seral erau, majoritatea, cel puţin de vârsta sa. Restul profesorilor îi dispreţuiau sau îi tratau de elevi de mâna a doua. Oricum, nu îşi băteau capul să îi înţeleagă. Pentru ei, să aibă ore la seral era o pedeapsă. Cei care erau prea ramoliţi sau prea isterici pentru clasele de zi erau trimişi să predea la seral. Ajunşi acolo, se răzbunau pe elevi. Care oricum nu străluceau la învăţătură. Un cerc vicios care funcţiona nestingherit.

Lecţia de filosofie despre fericire. Întrebare către clasa:

- Ce inseamnă pentru voi fericirea?

Se aud câteva răspunsuri, prin zumzetul de fundal al vocilor care aveau alte subiecte de lămurit: să avem bani, să avem familie, să plecăm din ţară. Lucru rar, o mână se ridică.

Spre amuzamentul general, îi aparţine elevului Popescu. 

- Întrebaţi-l pe Popescu, dom‘ profesor!

Elevul Popescu nu era deloc atent la ore. Nu mai în vârstă decât colegii săi, părea mult mai matur. Avea o mină tristă, retrasă şi se exprima greu. Clasa o trecea mereu cu greutate, împins mai mult de profesorii care nu voiau să îl revadă în anul următor. Ca să compenseze, uneori era agresiv, dacă cineva îl provoca. Îl ajuta şi statura, era solid şi cu gesturi hotărâte, avea ceva din alura unui boxer.

Noutatea de a răspunde voluntar la oră îi asigurase fulgerător atenţia întregii clase.

 - Întrebaţi-l pe Popescu, dom‘ profesor!

Zâmbind, dar nu prea convins ce va ieşi de aici, îi dă cuvântul. Până atunci nu reuşise vreodata să obţina vreo propoziţie coerentă din partea lui.

Mirat şi stânjenit de atenţia obţinută, elevul Popescu se ridică în picioare, în uralele colegilor.

- V-aţi scos, o să vedeţi acum ce vă luminează Popescu.

Hărmălaia din clasa dădea impresia de stadion, nu de oră de curs.

- Ajunge, un pic de linişte, vă rog! Spune, Popescule, te ascultăm.

Roşu ca un rac, transpirând abundent, ridicat în picioare în banca proiectată pntru elevi de altă talie, Popescu priveşte lung spre catedră. Este clar că face un efort de concentrare, dar nu reuşeşte să scoată nici o vorbă. Colegii reîncep vacarmul.

- Stai jos, te rog, ne spui altădată părerea ta.

- Nu, tună Popescu hotărât, vorbind suficient de tare încât să acopere râsetele colegilor. Ştiu să răspund.

Linişte. Aproape treizeci de perechi de ochi curioşi se uită spre el.

Popescu îşi trage sufletul şi, cu o singură respiraţie, spune solemn următoarea frază:

- Fericirea este atunci când doi oameni se cunosc, se căsătoresc şi apoi se instaurează sentimentul de dragoste.

Năuc de efort, se prăbuşeşte în bancă, în uralele frenetice ale colegilor, care îl aplaudă cu lacrimi de râs în ochi:

- Vedeţi, v-am spus noi, Popescu v-a lămurit. De mâine predai tu în locul lu‘ domnu‘ diriginte!

Profesorul l-a privit uluit. De unde scosese aceast aforism incoerent, de ce fusese pentru el atât de important să răspundă? Din ce cotlon al minţii găsise forţa de a vorbi în faţa întregii clase?

A fost ultima dată când a vorbit în clasă la ora de filosofie. Pentru elevul Popescu a fost un an foarte greu. A dispărut o perioada de la şcoală, nimeni nu ştia unde. A intrat în conflict cu alţi profesori, avea note sub linie la aproape toate materiile. N-ar fi trebuit să intre în BAC, aşa se chema nepromovarea ultimei clase. Şi ar fi dus mai departe o viaţă previzibilă, din care şcoala nu mai făcea parte. 

Până la o anumita oră de dirigenţie. Destinate, în teorie, educării civico-sociale a elevilor, în practică aceste ore erau un moment în care elevii făceau trafic de influenţa în faţa tânărului diriginte, naiv şi inimos. Acesta le lua de bune poveştile, le lua partea în luptele cu profesorii în vârstă, se lupta pentru ei  ca şi cum ar fi fost cei mai buni elevi din şcoală. Aveau încredere în el, era primul profesor care îi trata cu simpatie şi care le oferea un statut demn. Nu aveau ei un vocabular asa de elevat, dar simţeau că pot găsi în el un sprijin dezinteresat. Şi atunci veneau la el cu istoriile lor, îl păcăleau să le motiveze absentele, îl emoţionau ca îi obţină sprijnul în faţa celorlalţi profesori. 

El se lasa cu bucurie păcălit, îi făcea plăcere să îi ajute. Îl nemulţumea profund atitudinea nedreaptă a colegilor faţă de elevii săi, se regăsea pe el că fost elev rebel în această luptă. Între cele două lumi, atât de diferite, alegea fără să şovăie să fie de partea elevilor.

- Trebuie să îl ajutaţi pe Popescu, domn‘ diriginte!

- Iarăşi? Unde eşti, Popescule, nu te văd?

- Nu e în clasă, nu mai vine la şcoala de când i s-a spus că va fi exmatriculat!

- Eu nu i-am spus aşa ceva. De unde aţi scos-o?

- De la profa de matematică. Ştiţi că are boală pe el. I-a numărat absentele şi i-a spus că îl va propune în Consiliu să fie exmatriculat. De atunci nu a mai venit la şcoală.

Neplăcută cerere. Doamna respectivă mai avea ore doar la seral. Era de mult timp în altă lume, ar fi trebuie demult exmatriculată dumneaei din învăţământ. Cum asta nu se putea, directoare o exilase la seral. Aici nu preda, propriu-zis. Umplea din când în când nişte table de formule, elevii le priveau uimiţi, apoi le ştergea şi pleca. Orele următoare îi ascula, evident nimenu nu răspundea corect şi toţi era tâmpiţi.

Tâmpiţii de la seral, care făceau gălăgie şi nu veneau la ore.

Când se întâlnea cu dirigintele lor pe culoar, se uita la el fioros, fără să îi răspundă la salut. În cancelarie nu venea, stătea în pauze într-un mic laborator de matematică unde nu călcau niciodată ceilalţi profesori.

- Deci îl ajutaţi sau nu? ii întrerupseseră firul gandurilor elevii. Dacă nu îl scoateţi cu absenţele, nu mai termină niciodată şcoala.

- Chiar dacă eu îi motivez absenţele, cum va trece clasa la matematică?

- Asta ne descurcăm noi!

- Arhimede scrie pe voi! Cum vă descurcaţi?

- Ştim noi, cum credeţi că am trecut anul trecut?

Elevii râdeau pe înfundate. Ceva ştiau ei, este adevărat că anul trecut avuseseră aceiaşi profesoară. 

- Nu cred că vreau să ştiu răspunsul la această întrebare! Îl aduceţi voi pe Popescu înapoi la şcoală dacă rezolv cu absenţele?

- Da, diseară mergem toţi la el acasă să îi spunem. Îl ajutaţi, haideţi că ştim că sunteţi de gaşcă?

- Deja se uită toată cancelaria la mine ca şi cum v-aş fi adus de acasă. Ce pot să vă fac?

Aşa a fost. A urmat un val de întâmplări care nu ar trebui detaliate, de negocieri colegiale, de dureri de mână de la absenţe încercuite în urma unor scutiri de nimeni văzute, de chete care s-au trasnformat în cadouri, de profesori care au bombănit în cancelarie că tânărul diriginte vrea să ducă seraliştii cu forţa la bac, să facă de râs liceul.

- Un debutant care ne arată el nouă ce este învăţământul.

Cu multe dificultăţi, zâmbind larg şi profitând că avea nervii încă netociţi, şi-a dus la îndeplinire promisiunea.

Peste un an, mergea cu autobuzul la o altă şcoală. Un autobuz vechi, printre ultimele de acest fel încă în funcţiune. Cu burduf la jumătate, care scârţâia caraghios la curbe. Când era copil, cauta mereu un loc liber în această zonă, în burta dihaniei cu roţi. Mişcarea burdufului îl trasforma într-un scrânciob mecanic, trebuia să te ţii bine de bară ca să nu cazi. Nu se aştepta să mai vadă în uz o asemenea fosilă.

- Bună ziua, domnu’ diriginte! auzi, de nicăieri, o voce bubuitoare.

Privi în jurul său, vocea i se părea cunoscută.

În burta autobuzului, cu o mână pe bară şi cu cealaltă agitând un pistol mitralieră, pe post de salut, elevul Popescu îl striga cu entuziasm.

- Eu sunt domnu’ diriginte, Popescu!

Călătorii priveau uimiţi spre acest miltar în termen, care îşi striga atât de neobisnuit bucuria.

- Să ştii că tu eşti! Cum de i-ai păcălit să îţi dea arma pe mână? ii strigă înapoi profesorul, bine dispus de această întâlnire.

- I-am păcălit eu, ce credeţi? Ce, nu-mi stă bine militar?

- Ba da, Popescule. Mă bucur să te văd, eşti bine?

- Foarte bine! Cobor aici, sănătate, mai vorbim noi!

Sub privirile întregului autobuz, militarul Popescu cobora mândru din autobuz şi, din staţie, flutură din nou arma în semn de salut.

Iată bucuriile orelor de dirigenţie, se gândi amuzat. Nu mai ştia nimic de foştii săi elevi, nu mai avusese de atunci o astfel de răspundere. Orele pe care le preda acum îl mulţumeau, era la o şcoală mai bună, dar scurtul timp petrecut în această lume străină îl împlinise. Se gândea cu bucurie că ajutase un pic nişte vieţi cu care se întâlnise întâmplător.

Avea o intreaga colecţie de întâmplări amuzante. Salutul înarmat al lui Popescu îi aminti de altul, cel puţin la fel de neobişnuit.

Venea acasă pe jos, seara târziu, bulevardul era aproape pustiu. De pe o stradă laterală, apare un grup de ultrasi ai echipei locale de fotbal, urlându-şi bucuria pentru o victorie. Cântau cât puteau de tare, ţinându-se cât puteau de drept. Un miros puternic de bere mergea voios înaintea lor. Veneau spre el. A încercat să îi ocolească, când din grup se desprinse unul din ei, venind în viteză spre el. A îngheţat. S-a pomenit luat în braţe:

- Bună seara, domn’ profesooooor! Am bătut Steaua!

- Bine i-aţi făcut, se trezi zicând cu voce tare, bufnind de râs în autobuz.

Plecase în învăţământul superior. După câţiva ani, acceptase să predea câteva ore la o nou înfiinţată universitate. Aceasta funcţiona, improvizat dar entuziast, într-o clădire închiriată de la liceul industrial unde debutase în învăţământ.

Îşi vizită foştii colegi, se amuză să folosesca din nou intrarea profesorilor. Erau puţine figuri cunoscute rămase în cancelarie, profesorii tineri, cu care mai schimba câte o vorbă, plecaseră, învăţământul liceal nu era deloc o perspectivă frumoasă de carieră.

- Am ramas noi, care nu mai avem unde să plecăm până la pensie, îi spuseră profesorii în vârstă.

Liceul părea neschimbat. În curte, pe terenul de fotbal se desfăşura ora de sport. Greşit, de educaţie fizică şi sport, îşi aminti precizarea doctă a profesorilor care predau această materie, care veneau în cancelarie în trening şi voia să fie consideraţi la fel de intelectuali că restul colegilor. Aveau şi ei catalog, aveau şi ei studii superioare. Descendenţi din Platon, nu altceva.

În faţa clădirii transformată pe jumătate în universitate, îl aştepta un student. Îmbrăcat frumos, tuns şmechereşte, adică zbârlit cu gel, cu un zâmbet până la urechi:

- Bună ziua, domnu’ diriginte. Sunt student aici.

- Să fii sănătos, îi răspunse neatent.

- Nu vă gândeaţi să mă vedeţi, aici, nu-i aşa?

Privirea tânărului om era serioasă şi profundă. Îl recunoscu, într-adevăr suprins:

- Popescule, tu eşti? Cum ai ajuns student?

- Nici eu n-aş fi crezut. S-au schimbat multe. După liceu am plecat în Italia, la muncă. Nu pot să vă spun ce am văzut acolo. N-am spus nimănui. Dar aia nu e viaţa. M-am întors aici, am zis să îmi fac o viaţă că lumea. Am luat bacul. M-am înscris şi la facultate, aici, că nu se dă examen. La economie. S-o vedeţi pe mama când i-am zis că sunt student.

Vorbea clar şi apăsat. Elevul Popescu dispăruse, în locul său era un tânăr matur, puternic şi care privea cu hotărâre spre viitor. Orice i se întâmplase, îl schimbase complet.

- O să vedeţi că termin aici, nu mă mai întorc eu la viaţă pe care am avut-o.

- Baftă, Popescule, în orice ţi-ai propus, îi strânse profesorul mâna.

Era emoţionat. Deşi încrezător în natura umană şi cu drag de elevii sau studenţii săi, n-ar fi pariat niciodată pe Popescu. Nici împotriva lui, ce e drept, dar victoria acestuia, atât de neaşteptată, îl emoţionă. Deşi nu îşi vedea nici un merit, participa cu entuziasm la ea.Un om împlinit se bucură de realizările altora.   

Lângă el parchează o maşină de firmă. Coboară din ea un tânăr elegant, la costum şi cu nişte dosare la subraţ.

- Bună ziua, domnule profesor!

- Încântat să te revăd, domnule Popescu! Director, parlamentar?

- Încă nu, râse acesta, dar să ştiţi că am terminat facultatea! Lucrez acum la o firmă de asigurări, am început de jos, în ultimul an m-am angajat la ei, agentde vânzări. Acum sunt coordonator, mă descurc bine. M-am înscris la masterat. V-am spus eu că voi reuşi! N-am avut încotro, trebuia să îmi găsesc un drum în viaţă. Fără muncă, nu se poate.

- Bravo! Ai avut dreptate.

Credem prea puţin unii în ceilalţi. Vedem rar posibilităţile altor oameni, ne uităm prea mult la realizările lor. Undeva, în sufletul fiecăruia dintre noi există o dragoste pentru înţelepciune. Exprimată mai mult sau mai puţin bine. Aşa se explică longevitatea nevoii de filosofie. Cât timp ne gândim la noi cu simpatie si intelegere, putem pune orice acţiune în slujba noastră. Văzută astfel, fericirea inseamna să ne punem în acord cu noi înşine.

Visele, acordate la posibilităţi, instaurează orice sentiment pe care îl dorim.