Emil Brumaru, poet: „Laud femeia, mă port frumos, doar, doar o voi atrage în plasa mea de păianjen“

Poetul ieşean, în vârstă de 74 de ani, vorbeşte despre prima dragoste, condimente, personaje literare feminine şi îngemănarea dintre nebunie şi artă.

Emil Brumaru a fost la Bucureşti de Valentine’s Day, pe 14 februarie, ca să-şi lanseze volumul „Rezervaţia de îngeri“, apărut la Editura Humanitas. Am făcut interviul la hotelul unde era cazat. La zece dimineaţa, sorbea dintr-o cafea – volumul său de corespondenţă cu Lucian Raicu se intitulează „Cerşetorul de cafea“ – şi privea un meci de hochei: „E extraordinar. Au ajuns la loviturile de departajare, dar e diferit de fotbal, e foarte dur“.

„Femeia mea frumoasă ca o scriptură/ Nu-ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura/ Ci sufletul răscopt ca o căpşună“. Sunt versurile de început ale unui poem. De ce iubiţi femeile?

Ei, de ce iubesc femeile! Tu întrebări din astea pui?

De mai bine de 40 de ani le cinstiţi în poezie cum n-a mai făcut-o nimeni în literatura română.

E un distih în Bacovia, citez din memorie: „Sunt lipsuri / În sângele meu…“. E ceva compensatoriu. După poezie, s-ar părea că sunt un mare cuceritor şi profitor de pe urma farmecelor dodoloaţe ale femeilor pe care le laud permanent. Dar cred că mulţi şi-au dat seama că tocmai din cauză că prezenţa feminină îmi lipseşte, o laud, îngenunchez, mă port frumos, doar, doar voi atrage o femeie, o blasfemeie, în plasa mea de păianjen răbdător. Se ştie că distanţa care este între adorator şi iubită prelungeşte starea de dragoste. Fiindcă eu vorbesc despre dragoste. Când iubeşti o femeie, ţii la ea şi ca la un copil, şi ca la o femeie, şi ca la o blasfemie, şi ca la o mamă.

Multă vreme aţi fost medic, la Dolhasca. Cum se împăca atmosfera de la spital cu lumea poeziei?

În primul an de facultate te bagă în sala de cadavre, un lucru înfiorător. Şi grupa noastră chiar a lucrat pe un cadavru de femeie. Ciopârţit, cu nervii scoşi... Aşa trebuie, se pun în evidenţă nervii, venele. Faptul că intram în contact cu realitatea dură a trupului  m-a făcut să citesc multă poezie. În vremea aia, erau interzişi şi Arghezi, şi Blaga, şi Barbu. Un coleg de grupă, Cuncic, avea un Rimbaud! De la anticariat îmi procurasem Baudelaire, pe la 14 ani. O mătuşă îmi făcuse cadou „Postumele“ lui Eminescu.

Am avut norocul ca printr-un prieten de-al mamei, evreu, care avea o bibliotecă uriaşă, să fac rost de ce cărţi voiam. Luam câte zece, douăzeci. Ani de zile am savurat „Istoria“ lui Călinescu. Seara, ca să mă dezintoxic de atmosfera spitalului, citeam. Aveam şi un talent să reperez cărţile bune. În biblio­teca prietenului mamei am văzut şi un Rilke. Ba chiar Blecher! Mult mai târziu am dat de „Metamorfoza“ lui Kafka, la care am tot citit timp de un an. Eram deja corector cu jumătate de normă la „Convorbiri literare“ şi-l tot întrebam pe poetul Nichita Danilov, care era cealaltă jumătate de normă de corector: „Ţie nu ţi se pare că ăştia din redacţie sunt nişte gândaci?“. „Dar nu vezi că joacă şah? “, îmi răspundea.

Când iubeşti o femeie, ţii la ea şi ca la un copil, şi ca la o femeie, şi ca la o blasfemie, şi ca la o mamă.

„Femeia şi bolnavă e cochetă“

Priveaţi femeile diferit, în spital?

Femeia şi bolnavă este cochetă! N-o să pot să uit când o balerină foarte cunoscută în Iaşi – eram deja prin anul IV la Chirurgie – şi-a rupt un picior. Toţi o ştiam. Asistentul nostru, mai pişicher, bănuindu-ne dorinţa de a-i vedea picioarele, ne-a prezentat-o drept caz. A descoperit-o, să-i vedem ambele picioare. Am fost foarte satisfăcuţi, dar ea i-a reproşat: „Domnule doctor, să-mi faceţi mie una ca asta?“. Însă, zâmbind.

În spital e cel mai prezent sentimentul morţii. L-aţi putut surprinde în poezii?

Ştii ce se-ntâmplă, eu nu prea mă gândeam la moarte. Am ocolit permanent ideea că o să mor, deşi am fost în contact cu moartea devreme, prin profesie. N-o să uit cât m-a impresionat o pacientă. Era o femeie frumoasă, de-o albeaţă nefirească. Mi-a spus cu o voce subţire, un glas ciudat, care parcă nu era al ei: „Domnule doctor, se întâmplă ceva cu mine“. Şi, în timpul ăla, murea. A fost o vreme când refuzam moartea şi în poezie. Cred că abia prin anul 2005 am început să scriu despre moarte. Aveam o poezie scurtă: „Oare cum se moare?/ Aşa cum cade o căpşună/ Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?“. Iar „a păpa“ deja diminua solemnitatea morţii...

Anii adolescenţei, când aţi şi început să scrieţi, au fost şi mai plini de pofte? Învăţaţi la un liceu de băieţi.

Am început să scriu prin clasa a VIII-a, când m-am îndrăgostit fulgerător de o bucureşteancă venită la Iaşi pentru o săptămână. A urmat o corespondenţă pe care nu i-o trimiteam acasă – maică-sa era foarte severă –, ci la o mătuşă. Scriam scrisorile în versuri. Mi le-a dat înapoi, în urmă cu câţiva ani. M-am îngrozit! Erau pastişe după scriitori pe care îi citeam pe-atunci.

A fost o vreme când refuzam moartea şi în poezie. Cred că abia prin anul 2005 am început să scriu despre moarte. Aveam o poezie scurtă: „Oare cum se moare?/ Aşa cum cade o căpşună/ Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?“. Iar „a păpa“ deja diminua solemnitatea morţii...

Când v-aţi dat seama că aţi scris primul poem publicabil?

Când m-am întors prima dată în Basarabia, locul unde s-a născut tatăl meu – la Fundurii Vechi. Acolo am scris poezii pe care le-am şi publicat, târziu – „Cântece de adolescent“, volum apărut la Editura Brumar, în anul 2007. Le scriam noaptea, că ziua se bea permanent, şi aveam şi nişte verişoare foarte drăguţe, iubăreţe, care dansau, cântau şi – ceva ce mi s-a părut colosal – mâncau prune cu furculiţa!

Reportofonul începe să ţiuie: se termină bateria.

Asta e de la mine, e o energie negativă pe care o transmit! Uite, de câte ori mă duceam la Humanitas şi mă uitam mai intens la o carte, cădea de pe raft. (Râde) Odată, am reuşit să dau jos tabloul lui Cioran.

Către fotograf: Domnule, mata trebuie să faci poze numai după ce termin, nu şi în timpul interviului! Poţi să faci mai multe, că, cine ştie, poate prinzi una ca lumea! (Râde) A venit odată televiziunea la mine acasă, la Iaşi, să facă un reportaj. Erau vreo trei. „Ştiţi“, zice unul, „dar biroul ăsta... “. Aveam şi eu un birou. „Biroul ăsta nu stă bine, trebuie să-l aşezăm altfel!“ Era paralel cu geamul şi l-au pus perpendicular. Au spus că nu vine lumina ca lumea. M-a iritat, fiindcă îmi schimbau viaţa, ambientul. Temporar, dar nu se face!

„Am ars toate manuscrisele“

Care a fost prima femeie care v-a citit poeziile?

Prima femeie ştiu eu care a fost. (Râde) Ăsta e un moment memorabil, dar nu-l spun, că după aia ajung în „Click“, în „Cancan“. Deci, care e întrebarea? Că e tulburătoare! Prima femeie care mi-a citit versurile? În orice caz, n-a fost maică-mea. Ea m-a făcut să-mi ard manuscrisele. Trebuia să vină la mine o fată, Florina. Aveam o sobă bleu şi stăteam sprijinit de dânsa şi-o aşteptam. Ar fi trebuit să ajungă la cinci. Când am văzut că nu mai vine, am întrebat-o pe mama. „Cine să vină, slăbănoaga aia?“, a zis. M-am înfuriat. Nu i-am spus mamei nimic, dar m-am dus şi am ars toate manuscrisele. Când mi-am dat seama că e o greşeală, am transcris, din memorie, ce îmi mai aminteam. Prima femeie care mi-a citit versurile era o colegă de-a mamei, avea vreo 45 de ani şi era divorţată. Venise să aranjeze biblioteca. Şi-a aranjat-o aşa de bine că, până la urmă, am devenit destul de intimi. I-am dat nişte poezii.Era rudă cu poetul simbolist Raşcu, mai puţin cunoscut astăzi, şi ruda asta urma să i le trimită lui George Călinescu – care încă trăia. I le-am trimis, le-am bătut şi la maşină...

Mama m-a făcut să-mi ard manuscrisele. Trebuia să vină la mine o fată, Florina. Aveam o sobă bleu şi stăteam sprijinit de dânsa şi-o aşteptam. Ar fi trebuit să ajungă la cinci. Când am văzut că nu mai vine, am întrebat-o pe mama. „Cine să vină, slăbănoaga aia?“, a zis. M-am înfuriat. Nu i-am spus mamei nimic, dar m-am dus şi am ars toate manuscrisele.

Când scrieţi, scrieţi pentru că aşa vă vine sau sunteţi raţional, căutaţi cele mai bune cuvinte?

Primul rând vine fulgerător. Mă duc să iau din bucătărie o cană şi vine rândul ăla – trebuie să-l însemn, repede. Mi s-a întâmplat, însă, de multe ori să fac poezii întregi pe stradă, să le repet în minte de trei, patru ori, şi când ajungeam acasă, să le uit. Când eram la Dolhasca, în drum spre casă de la spital, era o lumină fabuloasă şi îmi veneau poeziile aproape întregi. Trebuia să le ţin minte. Iar unde nu venea cuvântul potrivit, rămânea un loc alb. Şi când transcriam acasă, îl lăsam aşa, un loc alb. Aveam timp pe vremea aia! Lăsam să treacă şi trei, patru luni pentru un adjectiv, până îmi pocnea cuvântul potrivit.

„Eu nu agăţ!“

Aţi făcut vreodată un gest neaşteptat ca să agăţaţi o femeie?

Eu nu agăţ! S-a făcut vâlvă când am fost la penitenciarul din Iaşi să le citesc poezii deţinuţilor. I-am dat prima mea antologie, apărută în 2003, Tatianei Popovici, amanta pedofilului Kurt Treptow. Era drăguţă, îmbrăcată într-un trening alb, cu ochelari puşi pe păr... A doua zi a apărut în ziar, pe prima pagină: „Emil Brumaru se dă la amanta lui Treptow“. De fapt, înainte, cerusem voie directorului penitenciarului să-i dăruiesc o carte Tatianei…

Când eram la Dolhasca, în drum spre casă de la spital, era o lumină fabuloasă şi îmi veneau poeziile aproape întregi. Trebuia să le ţin minte. Iar unde nu venea cuvântul potrivit, rămânea un loc alb. Şi când transcriam acasă, îl lăsam aşa, un loc alb.

Mai nou, se agaţă pe Facebook.

M-a învăţat fiică-mea cum să îmi fac cont. Mari probleme am avut la început! Am peste cinci mii de prieteni şi-mi pare rău că nu pot să mai primesc, doar să-i pun să mă urmărească. Înainte, mă împrie­teneam la întâmplare, cu o tipă care-mi plăcea – mă refer la poza ei, că ce altceva să-mi placă? – şi dacă avea şi un nume mai ciudat, era cu atât mai bine. Ţin minte unul: Aiuritanuiacasă. Apoi, vedeam care sunt prietenele ei şi le ceream şi lor prietenia. În felul ăsta, am descoperit foarte multe grupuri de lesbiene. Declarate. După aia, m-am împrietenit cu grupul mămicilor; al piţipoancelor; şi am început să mă plictisesc.

Sunteţi şi-un poet al simţurilor. Dacă ar fi să alegeţi trei femei care vă plac şi trei mirodenii, pe cine aţi alege şi cum le-aţi combina?

Păi, ce, sunt numai trei? Aşa, îţi plac foarte multe, dar îţi plac degeaba. Nume nu dau. Condimentele, îmi plac cam toate. Le-am şi băgat în poezie. Ienibaharul, piperul. Mărarul. Cimbrişorul.

Am descoperit pe Facebook foarte multe grupuri de lesbiene. Declarate. După aia, m-am împrietenit cu grupul mămicilor; al piţipoancelor; şi am început să mă plictisesc.

Dar personaje literare feminine?

Anna Karenina, Madame Bovary. De Nastasia Filippovna m-am cam săturat. E prea fiţoasă, prea isterică. Anna Karenina e fascinantă, în schimb. Te prinde din momentul în care Tolstoi descrie un amănunt: scrie despre cârlionţii de pe ceafa ei şi, de-odată, te electrizează toată Anna Karenina! Emma Bovary e o romantică. Femeia asta voia dragoste şi-a primit doar nişte surogate...

„Cu nebunii mă înţelegeam foarte bine“

Acum şase ani, aţi fost internat la Spitalul Socola, din Iaşi.

Eram sleit. Nu-nţelegeam de ce naiba-s bolnav. Diagnosticul era: „Episod depresiv grav“. Ei, am avut vreo trei astfel de episoade. Nici nu ştiu cum m-am făcut bine, că perfuzii nu prea se puteau face, eram cu venele ciuruite. Mi-au prescris nişte masaje, mi-au pus săculeţi de nisip cu ioni la genunchi, bioenergie, şi, deodată, am început să devin foarte vesel. Cred că intrasem în faza maniacală. Era în spatele spitalului o livadă imensă de cireşi. Îmi luam nişte cizme de cauciuc şi mergeam să mă plimb. Pe drum, mă întâlneam cu medicul meu – el era din ce în ce mai trist, eu din ce în ce mai vesel. Zic: „Domnule, se face transferul de la pacient la medic!“. Trei luni am stat în spital, cu pauze. Principalul e să nu rămâi blocat în aceeaşi stare.

Discutaţi cu bolnavii la Socola? Mă gândesc că putea fi un mediu captivant pentru un poet.

Într-o vreme chiar am vrut să fac psihiatria. Ştiu că mă duceam la câte unul la spital – am şi o lucrare, „Manifestări artistice la oamenii bolnavi mintal“. Era un tip care lucrase la Canalul Dunăre − Marea Neagră şi, de-acolo, trimisese un memoriu la Academie. Scria că oamenii se împart în două categorii – „focici“ şi „porici“, de la focă şi de la por. Nostim. De exemplu, Stalin cu mustăcioiul lui era „focic“. Ăia de la Academie l-au trimis la un centru de psihiatrie. Cu el am avut discuţii îndelungi. Permanent mă făcea atent că e un difuzor în cameră: „Vedeţi că or să ne fure cuvintele!“. Am un carnet întreg de observaţii... Cu nebunii mă înţelegeam foarte bine.

Într-o vreme, am vrut să fac psihiatria. Cu nebunii mă înţelegeam foarte bine.

Privind în urmă, aţi descoperit de la ce vi s-a tras depresia?

În anul acela fusesem nominalizat în vreo cinci părţi. La premiile „Cuvântul“, la „România literară“, la radio şi la „Observator cultural“. Şi n-am luat niciunul. Mi-am zis: „Dacă doi zic că eşti beat, du-te
acasă şi te culcă!“. Şi mai era şi nominalizarea de la Uniunea Scriitorilor. Acolo chiar puteam să iau premiu, dar deja nu mai reuşeam să mă duc, fiindcă eram căzut. Mi-a dat Nicolae Manolescu telefon: „Totuşi, vino, există un soi de ceremonial...“. I-am zis că nu pot. Mălăele, care ţine la mine, m-a sunat şi el: „Emil, n-ai costum? Îţi cumpăr unul!“. „Măi, am costume, lăsaţi-mă-n pace!“ A fost o perioadă în care nici nu citeam deloc, nici nu scriam. Şi asta cred că mi-a făcut foarte rău. După ce mi-am revenit, am început să scriu ca un apucat, minimum trei poezii pe zi. Şi comunicam zilnic, pe net, cu Ion Vianu...

Doctor de poezii

l Numele:
Emil Brumaru

l Data şi locul naşterii:
1 ianuarie 1939, comuna Bahmutea, judeţul Tighina, Basarabia

l Starea civilă:
Divorţat

l Studiile şi cariera:

l A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, absolvind în 1963.

l În perioada 1963–1975 a fost medic în comuna Dolhasca, judeţul Suceava, loc esenţial în imaginarul operei sale, pe care l-a numit în corespondenţă „rezervaţia naturală de îngeri“.

l S-a dedicat apoi scrisului, în paralel cu activitatea de corector (1983-1989) şi redactor (1990-1996) la revis-
ta ieşeană „Convorbiri literare“.

l A debutat cu poezii în revista „Luceafărul“ (1967), apoi editorial în 1970, cu două volume de poezie, „Versuri“ (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut) şi „Detectivul Arthur“.

l Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără: „Dintr-o scorbură de morcov“ (1998), „Fluturii din
pandişpan“ (2003), „Infernala comedie“ (2005), „Sub-arinul erotic“ (2005), „Cântece de adolescent“ (2007).