Eminescu în SUA

Adrian Săhleanu a tradus opera lui Mihai Eminescu în limba engleză

Înainte de a-l cunoaşte pe Adrian G. Sahlean (Adrian Săhleanu) l-am cunoscut pe tatăl său, Victor Săhleanu (1924−1997), strălucit om de ştiinţă, originar, ca şi mine, din nordul Moldovei.

Împreună cu acest om de mare valoare, medic, biofizician, filosof, matematician, poet şi eseist, autor a 60 de cărţi şi a peste 3.000 de articole, asociindu-ne şi cu alte personalităţi, am participat, în perioada în care am lucrat ca redactor-şef adjunct la revista Magazin, la numeroase întâlniri cu publicul, în toată ţara. L-am admirat pe Victor Săhleanu pentru strădania de a explica pe înţelesul tuturor probleme ştiinţifice complicate (în condiţiile în care şi eu, în mod similar, încerc de o viaţă întreagă să propag dragostea pentru literatură în cercuri cât mai largi).

Nu ştiam că are un fiu, nu obişnuia să vorbească despre viaţa lui de familie. Şi iată că în 1999, la New York, am avut prilejul să-l cunosc − la o seară culturală organizată de consulul român la New York, Eugen Şerbănescu, el însuşi un apreciat scriitor − pe un traducător din Eminescu cu numele Adrian Săhleanu (pentru americani, care au de toate în ţara lor, dar nu şi semne diacritice: Adrian G. Sahlean). L-am întrebat: „Sunteţi cumva rudă cu Victor Săhleanu?”. Am primit un răspuns care m-a emoţionat: „Da, sunt fiul lui.”

În acea seară Adrian Săhleanu a citit Luceafărul lui Eminescu în română şi, în paralel, versiunea cunoscutului poem în engleza americană, realizată cu eforturi de lungă durată, presupunând deopotrivă pasiune şi spirit de sacrificiu.

Îl priveam atent pe Adrian Săhleanu în timp ce citea. Un bărbat cu chipul frumos desenat (aducând prin ceva cu chipul lui Eminescu), iluminat de bucuria intrării în rezonanţă cu capodopera unui poet de geniu din alt secol şi însufleţit de încordarea herculeană  a celui care vrea să facă imposibilul posibil. Mulţi filosofi ai culturii şi teoreticieni literari au pretins de-a lungul timpului că poezia în general şi că poezia lui Eminescu în particular sunt intraductibile. Iar Adrian Săhlean  a spus „nu” acestui „nu” categoric şi a dovedit că poate reconstitui eminescianismul într-o limbă cu totul străină de limba română. Nu cunosc bine limba engleză, dar ascultând Luceafărul pentru americani conceput de Adrian Săhleanu, apoi explicaţiile sale riguroase în legătură cu această aventură psiho-lingvistică şi, în continuare, comentariile celorlalţi scriitori români new-york-ezi prezenţi la întâlnire am înţeles că traducătorul era un învingător.

L-am studiat în acea seară cu atenţie (pentru că îl cunoscusem pe tatăl lui şi pentru că şi eu sunt interesat până la obsesie de poezia eminesciană) şi mi-am dat seama că are o demnitate profesională uşor confundabilă cu aroganţa şi că nu se străduieşte deloc să fie sociabil. Era de prevăzut că nu va găsi repede susţinerea meritată nici în România şi nici la românii din SUA. Dar... ce puteam să fac?

În România s-a ajuns într-o situaţie bizară, anticulturală, de neîntâlnit în alte ţări. Orice elan intelectual generat de opera marelui poet sugerează, pentru ironicii intelectuali de elită ai prezentului, desuetudinea, naţionalismul, situarea pe o poziţie neeuropeană. Nu va trece multă vreme şi Eminescu va fi citit pe ascuns, ca un poet subversiv. Locuind la mii de kilometri de România şi fiind, structural, neatent la conjuncturi, Adrian Săhleanu nu a sesizat această situaţie şi, după cum reiese din dialogurile sale cu mine, cele mai multe telefonice, nu sunt şanse să înţeleagă de ce întreprinderea sa admirabilă nu are ecou în ţara sa de origine.

Trebuie spus de la început că el nu este un amator, de genul celor care cred că entuziasmul ţine loc de competenţă. Are o înaltă şi multiplă calificare de traducător, este, cu alte cuvinte, un traducător ultraprofesionalizat, cu un masterat în filologie (luat cu lucrarea Capcane în traducerea literară din engleză în română), cu o specializare UNESCO de interpret-traducător şi cu studii aprofundate de psihanaliză, care îi dau posibilitatea să înţeleagă cum funcţionează receptarea unei opere literare într-o altă cultură decât cea căreia îi aparţine. CV-ul său profesional oferă imaginea unui vast şantier deschis pentru realizarea unei mai bune comunicări între cultura română şi culturile de limbă engleză.

Ca să nu mai vorbim de succesul răsunător pe care Eminescu al lui îl are în Statele Unite.

Ei bine, acest valoros traducător, care întrece orice instituţie în activitatea de difuzare în SUA a ceea ce are mai bun literatura noastră, este ignorat (sau chiar privit cu mefienţă) în România. Cu speranţa că pot să contribui la repararea unei nedreptăţi flagrante, l-am îndemnat în repetate rânduri (aşa cum au făcut-o şi alţi prieteni şi cunoscuţi ai săi) să publice în România jurnalul său de traducător al lui Eminescu. Şi iată că, acum, acest jurnal chiar a apărut, cu titlul Migălosul cronofag,la Editura Maşina de scris.

Cartea este captivantă, ca un jurnal de expediţie al lui Jacques-Yves Cousteau. Consideraţiile autorului fac inteligibile nu numai munca sa (care necesită pregătire filologică, psihologică şi antropologică şi, în egală măsură, talent literar şi inspiraţie), dar şi noi nuanţe ale frumuseţii operei eminesciene. După părerea lui Adrian Săhleanu prejudecata că Eminescu e intraductibil are un efect nefast, întrucât descurajează orice iniţiativă în această direcţie sau, dimpotrivă, duce la la resemnare şi la acceptarea necritică a traducerilor slabe. 

Traducătorul vorbeşte, pe larg, dezvoltând un dramatism al ideilor care nu poate decât să ne captiveze, despre eforturile care trebuie făcute pentru adaptarea tălmăcirilor la sensibilitatea americană. Din punctul său de vedere, problema centrală a oricărei traduceri este măsura în care ea se aseamănă cu originalul şi, în mod inevitabil, se deosebeşte de el. Cu adevărat intraductibilă, în cazul poeziei lui Eminescu, rămâne o calitate muzicală inefabilă.

Prozodia nu trebuie păstrată cu orice preţ, explică Adrian Săhleanu, important este să fie găsite echivalenţe (în engleză predominând iambul şi rima masculină). Jurnal de traducător, manual şi confesiune în acelaşi, cartea este sintetizată holografic într-o definiţie memorabilă:

„Traducătorii sunt ca muzicienii, iar traducerea originalului este ca interpretarea unei partituri.”

Prin acţiunea sa temerară, istovitoare şi nerăsplătită, Adrian Săhleanu face servicii imense culturii române şi, în acelaşi timp, duce mai departe efortul tatălui său de a difuza cultura într-o lume copleşită încă de ignoranţă.