Epigonii

Eminescu, în cunoscutul lui poem cu titlul „Epigonii“, precum şi alţii înaintea lui, Verlaine, de exemplu, în „Prolog“ din „Poeme saturniene“, sau după el, Ion Pillat, într-o frumoasă evocare a iluştrilor înaintaşi, au simţit nevoia unei pioase plecăciuni în faţa marilor figuri şi capodopere din istoria literaturii şi totodată a considerării contemporanilor ca nişte nevoiaşi epigoni.

La Pillat fiind doar „acele timpuri fabuloase“ (versul e al lui Verlaine), la ceilalţi doi sunt, într-o oglindă care micşorează, şi „simţirile reci, harfe zdrobite“ sau „ruşinoasa înjosire până la lucrurile vulgare şi până la platele vanităţi“ care i-ar caracteriza pe contemporani. E uşor de remarcat că nu totdeauna spiritul critic îndreptăţeşte comparaţia.

Problema nici nu este măcar aceea dacă trecutul merită realmente un nemăsurat elogiu iar prezentul, un dispreţ măsurat cu aceeaşi unitate. Este evident vorba de altceva, de un sentiment profund înrădăcinat în mentalitatea artistului şi chiar şi a cititorului, provenit din Renaştere, când modelul suprem şi inegalabil era oferit de operele Antichităţii greco-romane. Acest sentiment seamănă cu perspectiva din care privim munţii îndepărtaţi şi maiestuoşi din spatele colinelor apropiate şi pipernicite în formă de amfiteatru.

În decursul timpului s-au dat mai multe explicaţii pentru această nostalgie intelectuală. S-a pus deseori întrebarea, chiar şi în epoca modernă, atât de orgolios centrată pe ea însăşi, de ce nu s-au mai născut niciun Shakespeare şi niciun Cervantes în ultimii patru sute de ani sau nici măcar un Goethe în ultimii două sute cincizeci sau un Tolstoi în ultimii două sute. Contemporanii par pitici pe lângă astfel de titani. Şi chiar dacă nu împingem comparaţia atât de departe, în ambele sensuri, ca Eminescu în „Epigonii“, tot nu putem să nu remarcăm miopia care stă la baza ei. Pe lângă alte explicaţii, daţi-mi voie să vin şi eu cu două.

Istoria eroică şi personajele ei fabuloase

Una, pe care o exprimă limpede Verlaine în poemul său, constă în conjugarea sentimentului faţă de istorie în general cu acela care priveşte operele literare. Ca şi Eminescu sau Sadoveanu, artiştii sunt spirite conservatoare, care situează trecutul mai presus de prezent şi cu atât mai deosebit de prezent cu cât este mai îndepărtat.

Epoca de aur este la Verlaine aceea asiro-babiloniană, dar şi aceea greco-latină sau medievală, a „Cântecului lui Roland“, bunăoară, la Eminescu, ea se situează „pe la o mie patru sute“ iar la Sadoveanu, în Moldova lui Ştefan cel Mare. Nu numai timpurile sunt fabuloase: personalităţile înseşi au dimensiuni urieşeşti. Niciodată moartea unui prieten drag nu va mai fi resimţită la fel de puternic ca  în cazul mâniei lui Ahile la uciderea lui Patrocle, nici durerea, mai mare decât a lui Ghilgameş la moartea lui Enkidu. Personajele acestor opere sunt la origine sau au început să pară a fi, cu timpul, înrudite cu zeii.

În mitologia greacă, zeii au mai numeroase asemănări cu oamenii decât au oamenii cu zeii. Vitejia lui Roland nu e egalată până azi. Piesele lui Sofocle, Corneille sau Racine sunt, aşa-zicând, tragedii în stare pură, greu suportabile pentru sensibilitatea contemporană, obişnuită să toarne în vin apa comediei sau a grotescului. Nicio opţiune a vreunui erou modern nu e atât de imposibilă ca aceea a lui Oedip.

O istorie percepută ca eroică nu poate da naştere decât unor astfel de figuri măreţe şi paradigmatice.

Realismul şi îndepărtarea de sentimentele înalte

A doua explicaţie este exprimată cel mai bine în „Epigonii“ eminescieni. Desigur, şi în „Prologul“ verlainian şi este mai în măsură să răspundă întrebării privind literatura însăşi. George Steiner o descoperă în al doilea volum al trilogiei autobiografice a lui Elias Canetti. Scrie romancierul german refugiat în Anglia: „Citeam Aristofan şi eram frapat  de logica şi de forţa cu care fiecare comedie a sa e determinată de o idee fundamentală din care decurge în mod firesc“.  Conchide Steiner: „Această idee trebuie să fie totdeauna de ordin public şi, în sens profund, politic. O imaginaţie radicală trebuie să facă efortul de a depăşi sfera privată“. Tocmai de acest efort nu e capabilă arta modernă. Atât poezia, cât şi romanul, mai puţin teatrul, şi-au stabilit încă de la sfârşitul secolului XIX tabăra în sfera privatului. Sentimentele obşteşti au dispărut din poezie odată cu romanticii.

Poezia modernă reflectă exclusiv stări sufleteşti intime, unele atât de singulare, încât sunt francamente nerecomandabile, şi nu numai tinerelor fete de pension, obiect al sarcasmelor triviale ale lui Geo Bogza, dar nici, în general, cititorului obişnuit, care n-are nici azi antenă pentru sexualitatea morbidă a lui Baudelaire sau Bacovia.

Poezia modernă se vede astfel izolată de sfera publică, de festivităţile şcolare. Ea nu mai e considerată paradigmatică. Realismul a operat în romanul modern o îndepărtare de sentimentele nobile şi înalte. Lumea însăşi a romanului realist aparţine unei părţi a societăţii mai mult sau mai puţin ignorată înainte.

Zadarnic au încercat naturaliştii să dea noului univers uman şi social o anvergură simbolică, o universalitate care s-o elibereze din sclavia emoţiilor banale şi cotidiene. Concluzia mea este că o prea strânsă familiaritate a cititorului cu subiectul şi cu personajele romanului îi răpesc acestuia măreţia şi demnitatea de odinioară. Avea dreptate Borges că, rescris de un modern, cuvânt cu cuvânt, „Don Quijote“ ar fi un alt roman. Cred că asta şi voia să spună scriitorul argentinian.