Istoriile lui Alex. Ştefănescu: "Eu şi Ion Iliescu"

Am scris de-a lungul timpului 123 de articole împotriva lui Ion Iliescu. El n-a scris despre mine niciodată. Rezultă de aici că Ion Iliescu a reprezentat ceva important în viaţa mea, iar eu, pentru el, n-am reprezentat nimic.

Am obosit gândindu-mă ani la rând, cu indignare, la prezenţa lui la conducerea ţării. L-am invidiat pe un călugăr foarte bătrân care, la începutul mileniului trei, nici nu auzise de el (nu auzise nici de Nicolae Ceauşescu şi credea că şeful statului este încă Gheorghe Gheorghiu-Dej!). Am totuşi în memorie câteva întâmplări amuzante cu Ion Iliescu.

Un pumnal printre cărţi

Pe vremea când preşedintele Uniunii Scriitorilor era Eugen Uricaru, Ion Iliescu a fost invitat la festivitatea de înmânare a premiilor uniunii, la Casa Vernescu. M-am dus şi eu, dar în prealabil i-am făcut o vizită, la revista „Flacăra“, prietenului meu George Arion, care mi-a dat (era ziua mea) un cadou original: un pumnal terifiant, ca de ucigaş. Am luat pumnalul, l-am aşezat în servieta plină de cărţi şi am plecat la Uniunea Scriitorilor. Intrarea în clădire era păzită de SPP-işti care îl percheziţionau pe fiecare vizitator. M-au controlat şi pe mine şi, chiar în clipa în care îmi scotoceau în servietă, mi-am adus aminte de pumnalul primit de la George Arion. Am încremenit. Ce explicaţie plauzibilă le-aş fi putut da? Dar, spre marea mea surpriză agenţii n-au descoperit nimic în servietă. deşi au căutat meticulos (fosindu-se chiar şi de raze X).

În sala de festivităţi m-am aşezat întâmplător aproape de Ion Iliescu. Când am vrut să scot din geantă un carnet şi un pix, pumnalul, greu, din oţel masiv, a alunecat şi a căzut pe pardoseala de gresie, zdrăngănind strident. Toate privirile s-au îndreptat spre mine. Mi-a fost teamă că voi fi împuşcat pe loc de garda de corp a preşedintelui. (Şi abia apoi ziarele ar fi scris că am fost un om cu totul inofensiv.) Dar încă o dată nimeni n-a remarcat nimic. M-am aplecat, transpirând de emoţie, am recuperat pumnalul de sub picioarele (scaunului) unei domnişoare şi l-am aşezat la locul lui în geantă.

Verificare minuţioasă

După câţiva ani am participat la o dezbatere publică organizată de „România literară“ la Clubul Prometeus, pe tema promovării literaturii române în străinătate. Nicolae Manolescu, directorul revistei, l-a invitat la discuţie şi pe preşedintele ţării – tot Ion Iliescu – ca să dea explicaţii în legătură cu precara funcţionare a unor instituţii înfiinţate în acest scop. Cu trei zile înainte clădirea a fost verificată de la subsol şi până la acoperiş de oamenii însărcinaţi cu paza şefului statului. Doi dintre ei au şi dormit în clădire în ultima noapte, ca să fie siguri, probabil, că nu instalează nimeni, între timp, o bombă. Toate acestea le-am aflat ulterior.

Un scut uman perfect

În seara dezbaterii l-am văzut pe Ion Iliescu stând la o masă (la Clubul Prometeus nu sunt doar scaune, ci şi mese, ca la restaurant) împreună cu patru necunoscuţi. Noi, cei de la „România literară“, ca amfitrioni, am deschis discuţia. Ion Iliescu părea foarte interesat de subiect. În mod surprinzător şi necunoscuţii din jurul lui, bărbaţi tineri, îmbrăcaţi îngrijit, urmăreau cu atenţie tot ce se spunea. Păreau sincer pasionaţi de literatură. Cine or fi?, mă întrebam. Nu-i mai văzusem la nicio întâlnire cu publicul consacrată literaturii.

Tocmai când discuţia începuse să se însufleţească, în subsolul vast şi elegant  în care ne aflam cu toţii s-a făcut brusc întuneric. Un întuneric compact, de nepătruns. Am fost sigur, în sinea mea, că urmează un atac terorist. În perioada aceea terorismul ne obseda pe toţi. Dar, cum se întâmplă adesea în România, cauza era o banală întrerupere a alimentării cu curent electric. După numai câteva secunde lumina s-a aprins. Astfel i-am putut surprinde pe cei patru bărbaţi tineri pe care îi credeam pasionaţi de literatură apărându-l cu trupul lor pe Ion Iliescu! Îl acopereau cu totul formând un scut uman perfect. Din încântarea extatică pe care o simulaseră anterior ascultând ce se spunea nu mai rămăsese nimic.