Europa - condamnată la nesiguranţă?

Undeva, în partea finală a celor mai bine de 740 de pagini ale cărţii „Un continent fracturat- Europa, 1950-2017”, pagini completate de alte vreo 20 de „Bibliografie”, dar şi de o „Listă a ilustraţiilor „şi de un extrem de util „Indice”, autorul ei, istoricul britanic Ian Kershaw, cel căruia aceeaşi editură, „Litera” i-a publicat în colecţia „Kronika” un alt impresionant best-seller- „Drumul spre Iad. Europa, 1918-1948”, ne reaminteşte un lucru.

Lucru după părerea mea, extrem de important. Şi anume că pe una dintre uşile prin care se intră în clădirea Arhivelor Naţionale din Washington apare la loc vizibil îndemnul lui Confucius Cercetaţi trecutul!, în vreme ce pe altă intrare stă plasat mesajul Trecutul e un prolog, un citat desprins din Furtuna lui Shakespeare.

Dacă asupra necesităţii nu doar a cercetării trecutului, ci şi a povestirii acestuia în cărţi care respectă toate rigorile ştiinţifice, fără a adopta obligatoriu un aer doct, savant, cărţi ce se adresează unui consistent segment de cititori nu mai aveam demult nici cea mai mică îndoială, tot la fel cum cred şi că are dreptate Adrian Cioroianu atunci când ne reaminteşte că justă încăpăţânare că “istoria este cea mai frumoasă poveste”, citatul din magnifica piesă a lui Shakespeare m-a pus, în contextul lecturii impresionantei cărţi a lui Ian Kershaw,mai mult ca niciodată serios pe gânduri. Iată şi de ce.

Introducerea cărţii se intitulează  Cele două epoci de instabilitate e Europei şi începe cu fraza “În 1950, Europa îşi revenea după perioada întunecată a celui mai dezastruos război din lume”. Desigur, revenirea nu avea cum să fie calmă, nici fără peripeţii, nici unitară. De aici şi derivatul cuvântului fractură ce apare în însuşi titlul volumului. Aceasta  de vreme ce Europa nu mai era una unitară. Ci “despicată”. Aveam de-a face, aşadar,  aproape cu două Europe. Ale căror destine nu au evoluat nici paralel, nici într-o complementaritate armonioasă, ci care s-au văzut adesea puse în raporturi de contrarietate şi, în momente extreme, chiar în faţa iminenţei beligeranţei. Toate aceste situaţii sunt cu minuţie înregistrate, documentate, descrise, comentate, explicate, cu un remarcabil simţ al echilibrului, fără excese retorico-propagandistice, în carte.  Aveam, carevasăzică, încă din 1950, de-a face cu o Europă care, deşi în unele momente s-a arătat defel inspirat fascinată de iluzia comunistă, şi aceasta în primul rând din cauza deziluziilor provocate de imperfecţiunile liberalismului, imperfecţiuni care s-au dovedit corectabile.  Însă era vorba în mod esenţial despre o Europă care regăsea drumul spre democraţie şi spre prosperitate. Numai că mai era şi  o altă Europă. Cea care căzuse în zona de influenţă, de control a Uniunii sovietice şi care, deja în 1950, anul în care începe povestea spusă de Ian Kershaw (cuvântul poveste e folosit de autorul însuşi în Cuvântul înainte al volumului), ştia deja destul de multe despre experienţa totalitară.

Primul capitol propriu-zis al volumului lui Ian Kershaw se cheamă O împărţire tensionată, are un motto împrumutat din George Orwell, motto în care acesta atrăgea atenţia încă din 1945 asupra primejdiei nucleare (una dintre temele de predilecţie din povestea Europei post-belice) şi debutează cu următorul paragraf: “În 1950, când efectele immediate ale celui de-al Doilea Război Mondial se estompaseră, există o nouă Euopă. Împărţită în două- separată de ideologie, de concepţii politice şi socio-economice. Era începutul unei noi epoci în istoria continentului, o eră de nesiguranţă (s,m. M.M) fără precedent. Era o epocă modelată inevitabil de diviziunea pe care războiul o lăsase drept principala sa moştenire,precum şi de primejdia înspăimântătoare a distrugerilor nucleare ”. Dramaturgia anilor 1950-1989 nu a fost în nici una dintre cele două Europe tocmai calmă,iar prezentarea echilibrată, nepartizană a acesteia, a crizelor specifice este un alt atu al cărţii lui Ian Kershaw. Subliniindu-se convingător, argumentat ideea că crizelor occidentale li s-au putut găsi soluţii,în vreme ce cele din Est s-au înmulţit şi amplificat fără încetare.

În 1990, adică imediat după căderea comunismului în toate ţările europene satelite ale Moscovei, cu atât mai mult după ce la finele anului 1991, Mihail Gorbaciov avea să anunţe dizolvarea Uniunii Sovietice, era firesc ca nesiguranţa  să se estompeze şi apoi să dispară cu totul. Nu a fost însă să fie astfel. Iar Ian Kershaw descrie cu admirabilă răbdare şi maximă acurateţe cam tot ceea ce a făcut ca respectiva nesiguranţă să fie mereu una de actualitate. Decalajale economice, războiul din fosta Iugoslavie, recrudescenţa terorismului internaţional, neînţelegerile dintre ţările componente ale Uniunii Europene, Brexit-ul, revigorarea Rusiei, pretenţiile acesteia de a i se recunoaşte statutul de super-putere, nenumăratele conflicte zise “îngheţate”, criza economică declanşată în 2008, emigraţia/imigraţia. Şi uite aşa se face că epilogul exemplarei sinteze a lui Ian Kershaw se cheamă  Noua epocă a nesiguranţei. O nesiguranţă care i se pare de domeniul evidenţei în 2017 lui Ian Kershaw. Or, nu prea avem indicii că ceva optimist notabil s-a petrecut de atunci şi până astăzi.

Am încheiat, aşadar, lectura cărţii cu întrebarea: Să fie oare Europa pe veci condamnată la nesiguranţă? Ceea ce ar însemna că a avut imensă dreptate Shakespeare atunci când invoca statutul de prolog al trecutului.

Ian Kershaw- UN CONTINENT FRACTURAT- EUROPA, 1950-2017; Traducerea: Alexandru Ţîrdea; Editura Litera- Kronica, Bucureşti, 2019