Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Eveniment editorial. "Memorii de dincolo de mormânt" de Chateaubriand, în două volume, la editura Vremea

0
20 Jan 2022 17:38:50
Autor: Ionela Roşu
François-René de Chateaubriand (1768-1948), pictură de  Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson
François-René de Chateaubriand (1768-1948), pictură de  Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson

Apariţia traducerii integrale în româneşte a celei mai importante scrieri a lui Chateaubriand, "Memorii de dincolo de mormânt", publicată la editura Vremea în două volume, înseamnă un eveniment cultural major. "Prin performanţa Marinei Vazaca, prin traducerea ei într-o limbă română variată, exactă şi subtilă, avem acces direct la una dintre operele formative ale literaturii europene moderne", spune istoricul literar Mihai Zamfir, în postfaţă.

"Dacă nenumăraţi romantici europeni au avut pretenţia de a-şi compune autobiografii literaturizate, în care să spună totul despre propria lor persoană, cartea lui Chateaubriand rămâne fără egal. În timp ce memorialiştii romantici îşi făceau o glorie din a-şi povesti viaţa cu exactitate extremă, de a evoca episoade penibile ori jenante ale existenţei lor, Chateaubriand declară de la început că ar vrea ca viaţa lui să servească doar cauzelor nobile şi înălţării morale a omului. Memoriile de dincolo de mormânt propun poate cea mai fabuloasă aventură a memoriei în luptă cu timpul trăit şi cu eternitatea, adresînd de asemenea şi o provocare memoriei cititorului, care, doar odată cu plăcerea de a se rătăci şi de a se regăsi în labirintul textului, va putea descoperi frumuseţea şi rezonanţa seducătoare aa complicatei arhitecturi a scriitorului", apreciază scriitorul şi criticul literar Mihai Zamfir.

"Soarta postumă a Memoriilor de dincolo de mormânt se va dovedi la fel de pasionantă şi de tulbure precum fusese şi redactarea propriu-zisă a cărţii. După lectura în salonul doamnei Récamier, după publicarea în foileton, după o primă ediţie alcătuită destul de primitiv, interesul pentru opera lui Chateaubriand a început să scadă continuu. A trebuit să vină secolul XX, secolul vizionarismelor de tot felul, pentru ca vizionarul viconte breton să reintre în scenă. Marcel Proust a recunoscut, în episodul reînvierii instantanee, în mintea lui Chateaubriand, a copilăriei şi adolescenţei, datorită unui simplu cântec de pasăre auzit într-un parc, prefigurarea episodului crucial al madeleinei muiate în ceai, destinat să resuscite memoria în À la recherche du temps perdu. Iar când memoria a devenit tema principală a unei mari părţi a prozei franceze din secolul XX, atunci Chateaubriand şi-a redobândit brusc statutul de maestru.
Structuralismul, la modă în anii 1960, când şi-a exercitat teroarea intelectuală, crease involuntar şi o atmosferă anti-Chateaubriand, deci anti-elitistă. Asta nu l-a împiedicat însă pe Roland Barthes, pe marele guru al structuralismului literar, să descopere cu încîntare Memoriile de dincolo de mormânt ale
preromanticului. În ultimii săi ani, Barthes spunea că citeşte în fiecare seară câteva pagini din Memoriile lui Chateaubriand, „una dintre cele mai frumoase cărţi în proză scrise în limba franceză”, după cum conchidea acelaşi Barthes. Dovadă că o capodoperă nu poate dispărea: ea traversează perioade de uitare, dar sfârşeşte prin a ieşi la suprafaţă.

A-l traduce pe Chateaubriand este oricum o întreprindere temerară, dar a traduce integral Memoriile de dincolo de mormânt devine o întreprindere uriaşă. Marina Vazaca a dat o probă strălucită de transpunere în româneşte a marelui prozator francez prin antologia extrasă din Memoriile de dincolo de mormînt, apărută în 2002, ca şi prin alte texte ale aceluiaşi autor.

Volumele de faţă înseamnă însă, pentru cititorii români, ocazia familiarizării cu una dintre marile scrieri ale literaturii europene, comparabilă cu Faust al lui Goethe sau cu marele roman al lui Proust. Prin performanţa Marinei Vazaca, prin traducerea ei într-o limbă română variată, exactă şi subtilă, avem acces direct la una dintre operele formative ale literaturii europene moderne, subliniază Mihai Zamfir.

„Tatăl romantismului” în literatura franceză"

Scriitor şi om de stat francez, Chateaubriand este numit „tatăl romantismului” în literatura franceză. Cel mai tânăr descendent al unei familii străvechi, s-a născut la 4 septembrie 1768 în Saint-Malo (Bretania). Şi-a petrecut copilăria lângă mare şi în sumbrul castel medieval din Comburg, scrie site-ul technerium.ru.

După ce a abandonat cariera de ofiţer de marină şi apoi de cleric, în 1768 Chateaubriand a devenit locotenent junior al regimentului navarro. Inspirat de poveştile marilor călători, a navigat în America, unde a petrecut cinci luni - din iulie până în decembrie 1791. Această călătorie l-a inspirat ulterior să-şi creeze principalele opere. Vestea arestării lui Ludovic al XVI-lea l-a determinat pe Chateaubriand să se întoarcă în Franţa. S-a căsătorit profitabil cu o fată din cercul său, s-a alăturat armatei de prinţi de la Koblenz şi a luat parte la asediul Thionville. Recuperându-se de la rănire, a ajuns în Anglia, unde a petrecut şapte ani, din 1793 până în 1800. Acolo a publicat prima sa lucrare Experienţă despre revoluţii (Essai sur les révolutions, 1797).

Întorcându-se în Franţa în 1800 sub un nume asumat, Chateaubriand a câştigat recunoaşterea publică în anul următor cu o poveste. Atala, sau Dragostea a doi sălbatici în deşert (Atala, ou les amours de deux sauvages dans le désert 1801), care se remarcă prin stilul său armonios şi pictural, precum şi prin portretizarea inovatoare a pasiunii pe fundalul vieţii exotice a indigenilor americani. Chateaubriand intenţiona iniţial să includă acest roman într-un tratat Geniu al creştinismului (Le Génie du christianisme, 1802), chintesenţa operei sale, deoarece în lucrările sale ulterioare fie dezvoltă, fie comentează comploturile prezentate aici. Ideea principală a tratatului este aceea a tuturor religiilor, creştinismul este cel mai poetic şi mai uman, mai favorabil decât alţii libertăţii, artei şi literaturii. Este dificil să supraestimăm semnificaţia acestei cărţi pentru mişcarea romantică: o întreagă generaţie de Genii ale creştinismului o sursă inepuizabilă de idei şi inspiraţie literară. Povestea René (René 1802), conceput pentru a ilustra „vagitatea pasiunilor”, timp de o jumătate de secol a servit drept model pentru eroii melancolici care sunt chinuiţi de o boală, numită mai târziu „boala secolului” („mal du siècle”).

Nemulţumit de faima literară, Chateaubriand a intrat în slujba lui Napoleon, dar după asasinarea ducelui de Enghien nu s-a temut să demisioneze şi a părăsit politica până la întoarcerea Bourbonilor, cărora le-a dat un serviciu important, după ce a publicat o broşură cu o săptămână înainte de predarea trupelor imperiale Despre Bonaparte şi Burboni (De Buonaparte et des Bourbons, 1814; Rusă traducere 1814). După Restaurare, Chateaubriand a fost ambasador la Berlin (1821), Londra (1822) şi Roma (1828); în calitate de ministru de externe (1823), a provocat un război cu Spania. Odată cu aderarea lui Louis Philippe, s-a retras în cele din urmă din viaţa publică.

În această perioadă, epopeea sa a fost publicată Mucenici (Les martyrs, 1809), care povesteşte despre conflictul dintre creştinism şi păgânism în timpul lui Diocleţian. În căutare de „aromă locală” pentru Mucenici Chateaubriand a făcut o călătorie în Grecia şi Orientul Mijlociu, povestind experienţele şi experienţele sale din carte Călătorie de la Paris la Ierusalim (Itinéraire de Paris a Ierusalim, 1811). Note, făcute în America, el le-a transformat într-o epopee Napaz (Les Natchez, 1826), care a continuat povestea vieţii lui René printre indienii sălbatici. Pentru cititorul modern, Chateaubriand este cel mai interesat de Memoires d "outre tombe), creat în 1814-1841, dar publicat la scurt timp după moartea sa la Paris, la 4 iulie 1848. Pentru toată denivelarea şi fiabilitatea îndoielnică, memoriile lui Chateaubriand oferă o imagine vie a erei romantice, potrivit technerium.ru.

FRAGMENT

 Memorii de dincolo de mormânt

"Viaţa bunicii mele materne şi a surorii ei la Plancouët.
– Unchiul meu contele de Bedée, la Monchoix. – Dezlegarea legămîntului făcut de doică. Mergeam pe şapte ani; mama m-a dus la Plancouët ca să fiu dezlegat de legămîntul făcut de doica mea; am tras la bunica.
Dacă a fost să am şi eu parte de fericire, apoi în casa aceea a fost. Bunica locuia pe rue du Hameau de l’Abbaye într-o casă a cărei grădină cobora în terase pe o vale în fundul căreia se găsea un izvor împrejmuit de sălcii. Doamna de Bedée nu mai putea merge, dar în afară de asta nu avea nici unul din neajunsurile vîrstei sale: era o bătrînă plăcută, grasă, albă, curată, cu aer măreţ, cu maniere frumoase şi nobile, purtînd rochii plisate după moda veche şi bonetă neagră de dantelă, legată sub bărbie. Era cultivată, serioasă, conversa cu gravitate.

O îngrijea sora ei, domnişoara de Boisteilleul, care nu îi semăna decît în privinţa bunătăţii. Aceasta era o făptură micuţă şi slabă, veselă, vorbăreaţă, glumeaţă. Fusese îndrăgostită de un conte de Trémignon, care conte, cînd a fost vorba să o ia în căsătorie, şi-a călcat cuvîntul. Mătuşa mea s-a consolat cântîndu-şi iubirea, pentru că era poetă. Îmi aduc aminte că am auzit-o adeseori fredonînd, cu ochelarii pe nas, în timp ce broda manşete pentru sora ei, un cuplet care începea aşa:
Un erete iubea o turturică
Şi zice-se că şi ea pe el îl iubea lucru care mie mi s-a părut ciudat pentru un erete. Cântecul se termina cu următorul refren:
Vai! Trémignon, e cimilitura grea?
Trilu liru, trilu la.
Câte lucruri pe lume nu sfîrşesc precum iubirea mătuşii mele, trilu liru, trilu la!


Cartea întâi –
Bunica mea lăsa pe seama surorii ei grijile casei; dejuna la unsprezece dimineaţa, apoi îşi făcea siesta; la ora unu se trezea; era dusă jos în grădină, la umbra sălciilor de la izvor, unde tricota, înconjurată de sora ei, de copii şi de nepoţi. Pe vremea aceea, bătrîneţea era o demnitate; acum este o povară. La ora patru, bunica era dusă înapoi în salon; Pierre, servitorul, punea o masă de joc; domnişoara de Boisteilleul bătea cu cleştii de cărbuni în şemineu, iar peste cîteva clipe îşi făceau apariţia alte trei domnişoare bătrâne venite din casa de alături la chemarea mătuşii mele. Aceste trei surori se numeau domnişoarele Vildéneux; fiice ale unui gentilom sărac, în loc să-şi împartă puţina moştenire rămasă de la el, se bucurau de ea împreună, nu se despărţiseră niciodată, nu plecaseră niciodată din satul părintesc. Legate încă din copilărie de bunica mea, stăteau uşă-n uşă şi veneau în fiecare zi, la auzul bătăii convenite în şemineu, să joace partida de cărţi cu prietena lor. Începea jocul; doamnele ajungeau să se certe: era singurul eveniment din viaţa lor, singurul moment când li se tulbura dispoziţia mereu egală. La ora opt, cina readucea voia bună. Adeseori unchiul de Bedée, împreună cu fiul şi cele trei fiice, lua parte la cina bunicii. Ea spunea o mulţime de poveşti din vremurile de altădată; unchiul, la râdul lui, povestea de bătălia de la Fontenoy, la care participase, şi îşi încununa lăudăroşeniile cu poveşti niţel mai deocheate la auzul cărora leşinau de râs preacinstitele domnişoare. La ora nouă, cina odată sfîrşită, veneau servitorii; toată lumea îngenunchea, iar domnişoara de Boisteilleul spunea cu glas tare rugăciunea. La ora zece, toată casa dormea, cu excepţia bunicii, căreia camerista îi citea până la unu după miezul nopţii.

Societatea aceasta, prima pe care am văzut-o în viaţă, a fost şi prima care a pierit din ochii mei. Am văzut intrînd moartea sub acest acoperiş de pace şi binecuvîntare, şi lăsându-l puţin câte puţin însingurat, am văzut închizându-se o cameră şi apoialta fără a se mai redeschide vreodată. Am văzut-o pe bunica
nevoită să renunţe la jocul de cărţi, în lipsa obişnuitelor partenere; am văzut cum s-au împuţinat la număr aceste prietene fidele, până în ziua când bunica a căzut ultima. Ea şi sora ei îşi promiseseră să se cheme de îndată ce una i-ar fi luat-o înainte celeilalte; s-au ţinut de cuvânt, iar doamna de Bedée nu i-a supravieţuit decât puţine luni domnişoarei de Boisteilleul. Sînt poate singurul om pe lume care ştie că aceste persoane au existat. De nenumărate ori, de-atunci încoace, am făcut aceeaşi observaţie; de nenumărate ori s-au alcătuit şi s-au destrămat societăţi în jurul meu. Neputinţa aceasta a duratei şi a întinderii legăturilor dintre oameni, uitarea aceasta profundă care ne urmează, tăcerea aceasta de neînvins care pune stăpînire pe mormântul nostru, iar de acolo se întinde peste neamul nostru, mă aduc neîncetat la nevoia de izolare.

Orice mână este bună ca să ne întindă paharul cu apă de care-am putea avea nevoie în fierbinţeala morţii. Vai! dar să nu ne fie prea dragă! Cum să părăseşti fără deznădejde mâna pe care ai acoperit-o cu sărutări şi pe care-ai vrea să o ţii veşnic pe inimă?

Castelul contelui de Bedée era situat la o leghe de Plancouët, pe o surâzătoare înălţime. Totul acolo respira voia bună; veselia unchiului meu era inepuizabilă. Avea trei fete, Caroline, Marie şi Flore, şi un fiu, contele de la Bouëtardais, consilier în Parlament, care avea şi el inima la fel de deschisă. Castelul de la Monchoix era
plin de veri din vecinătate; se făcea muzică, se dansa, se mergea la vânătoare, lumea era veselă de dimineaţa pînă seara. Mătuşa mea, doamna de Bedée, când îl vedea pe unchiul cum îşi toacă voios moştenirea şi veniturile, se supăra cu destulă dreptate; dar nu o asculta nimeni, iar proasta ei dispoziţie sporea buna dispoziţie a
familiei; cu-atît mai mult cu cât mătuşa avea şi ea o mulţime de manii; o însoţea mereu un cîine de vînătoare mare şi rău, care i se culca în poală, şi un mistreţ personal în chip de suită care umplea castelul de grohăiturile lui. Cînd veneam din casa tatălui meu, aşa întunecată şi tăcută, în această casă de petrecere şi de larmă, mă
trezeam într-un adevărat paradis. Contrastul a devenit şi mai izbitor, cînd familia mea s-a stabilit la ţară: să vii de la Combourg la Monchoix era ca şi cum ai fi venit din pustiu în lume, din donjonul unui baron medieval în vila unui prinţ roman.
De Înălţare, în anul 1775, am plecat de la bunica împreună cu mama, cu mătuşa de Boisteilleul, cu unchiul de Bedée şi copiii lui, cu doica şi cu fratele meu de lapte la biserica Notre-Dame din Nazareth. Purtam o cămăşuţă albă, pantofi, mănuşi şi pălărie albă şi aveam un brîu de mătase albastră. Am urcat la Abaţie la
ora zece dimineaţa. Mănăstirea, aşezată la marginea drumului, era împodobită cu o alee de ulmi din vremea lui Ioan al V-lea de Bretania. Din alee, intrai în cimitir: creştinul nu ajungea în biserică decât străbătând zona mormintelor: doar prin moarte ajunge omul în faţa lui Dumnezeu".
(Copyright Editura Vremea)
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările