Exerciţii de imaginaţie

Cândva, în 1986, un mare director de scenă român pe nume Aureliu Manea publica la editura clujeană Dacia o carte ce se chema „Spectacole imaginare“.

Atunci, cu ajutorul cuvintelor, Manea încerca să facă ceea ce nu putea, nu mai putea să facă pe scenă. Din motive varii, unele ţinând de neputinţele propriei persoane, altele de interdicţiile de tot felul, interdicţii ce nu ocoleau lumea teatrului nici măcar în clipa când cineva dorea să monteze Shakespeare. Atunci, în anii ’80, în România închisă ermetic, într-o ţară devenită un lanţ de închisori concentrice, autoritatea se simţea îndreptăţită să interzică orice şi uza fără rezerve de acest drept al său. E adevărat, orice puteau pune sub interdicţie autorităţile culturale ce se confundau cu cele politice căci totul era politic în România acelor ani, vorba lui Ionesco. Un singur lucru nu puteau opri cohortele şi ierarhiile stupide de cenzori- imaginaţia. Şi nici măcar boala, spaimele provocate de motive aievea sau inventate de fantasmele aferente nu erau în stare să cenzureze nici imaginaţia, nici visul.

În 2013, un critic de teatru român pe nume Octavian Saiu scrie şi publică în excepţionale condiţii grafice ‒ iar superlativul absolut cuprins în adjectivul „excepţional“ nu este suficient pentru a acoperi realitatea editorială despre care vorbesc ‒ o carte ce se cheamă, cu evidente trimiteri la Cálderon de la Barca, „Teatrul e vis“ şi care are subtitlul „Spectacole imaginare“. Nu, de această dată nu mai e vorba de dorinţa de a înşela ori de a contracara interdicţii, iar dacă totuşi Octavian Saiu a avut ceva de învins atunci acel ceva se cheamă ‒ şi recurg la o sintagmă infernală, din arsenalul anilor ’80 ai secolului al XX lea ‒ „realitatea din teren“.

Să mă explic. În accepţiunea curentă, criticul e un judecător. El e chemat să evalueze, să spună ce e bine şi ce nu e bine din ceea ce a văzut. Chiar dacă optează pentru soluţia înţeleaptă, aceea despre care vorbeşte în cărţile sale recente George Banu, soluţie ce recomandă a fi preferabil să spui mai degrabă ce ţi-a plăcut decât ce nu ţi-a plăcut fiindcă, oricum, nu mai poţi schimba nimic din ceea socoteşti că ar fi rău, iar rostul criticii e acela de a aduce lumea la teatru, nu de a o îndepărta de el, criticul tot se vede confruntat cu o mare, cu o fatală limitare. Aceea de a nu putea vorbi decât despre ceea ce a văzut. Adică de a crea un discurs secund inspirat şi fundamentat discursul prim şi esenţial al creatorilor de teatru. Aşa încât oricât de „artist“ i-ar fi discursul ‒ şi folosesc adjectivul „artist“ tot în sensul dat de George Banu ‒ criticul parcă tot nu are dreptul de a fi un creator deplin.

Această oprelişte sau acest statut ingrat a vrut să le înfrunte, să le depăşească, să le înfrângă în cartea sa Octavian Saiu. Carte în care găsim opt exerciţii de imaginaţie ale unui critic, în primul rând spectator de teatru, care, „marcat de experienţele întâlnirilor cu regizori mari, sedus de arta lor într-atât încât să-şi proiecteze pe scena gândului câteva spectacole ce nu există aievea, dar pe care şi-ar dori cu împătimire să le vadă, semnate de acei regizori“, le-a creat el însuşi. Cu imaginaţia şi cu condeiul lui.

Totul poate părea o supralicitare a libertăţii. Totul ar putea fi suspectat că e marcat nu doar de gratuitate, de spirit egolatru, ci chiar de nebunie. Totul ar putea fi bănuit de dedublare maladivă a personalităţii, cam la fel cum se întâmplă cu personajele din piesa lui Cálderon. Căci ce poate să fie mai bizar, poate chiar mai îngrijorător decât ca tu, critic, să te dedublezi, să te crezi Robert Wilson, de pildă, şi să îl obligi pe acest al doilea Robert Wilson creat, mai exact re-creat de creierul tău, să facă un spectacol după „Luceafărul“ eminescian? Ori să îţi imaginezi că Robert Lepage, regizorul-star, cum zice Octavian Saiu, regizorul postmodern absolut, şi-ar cam lăsă baltă postmodernismul lui ori l-ar pune în folosul rescrierii în limbaj teatral a romanului „Dumnezeul lucrurilor mărunte“? Poate că nu ar fi din cale afară de straniu să aflăm că Thomas Ostermeier chiar s-a hotărât să îi facă hatârul criticului român şi înscenează „Cui îi e frică de Virginia Woolf“, tot la fel cum nu ar fi chiar peste poate ca Lucian Pintilie să îşi lase la o parte încăpăţânările şi să pună încă un Caragiale. Nu, nu „D-ale carnavalului“, nici „O scrisoare pierdută“, deşi tare aş vrea, de data asta eu însumi, să văd un astfel de spectacol, iar ca să văd „Năpasta“ transpusă scenic de Pintilie chiar aş da orice. Ci „O noapte furtunoasă“. Dar să îţi spui că Lev Dodin chiar s-ar gândi şi chiar ar purcede la înscenarea unui text de Samuel Beckett, fie el şi „Aşteptându-l pe Godot“, e ‒ şi repet sintagma ‒ nebunie curată.

Ei bine, nu, nu este. Şi nu doar fiindcă în vis e posibil orice. Ci pentru că cel ce a aşternut pe hârtie exerciţiile de imaginaţie din „Teatrul e vis“ chiar ştie despre ce scrie. A văzut spectacole regizate de Silviu Purcărete, de Ariane Mnouchkine, de Thomas Ostermeier, de Andrei Şerban, de Tadashi Suzuki, de Lev Dodin sau de Robert Lepage. A citit despre montările lui Lucian Pintilie, indiferent dacă ele se cheamă „D-ale carnavalului“, „Revizorul“ sau acel celebru „Turandot“ cu pitici. A văzut filmele regizorului omonim. Octavian Saiu a văzut toate acestea, s-a bucurat de ceea ce a văzut fiindcă, în cazul lui, obligaţia de-a merge la teatru, care ţine de fişa postului criticului, înseamnă, înainte de orice, bucuria de a merge la teatru. A văzut totul cu bucurie, cu încântare, dar şi cu profesionalismul omului de teatru, al profesorului, al cercetătorului ce reţine dominante, ce e preocupat de surprinderea fundamentelor unor estetici, care chiar vrea să ştie ce înseamna acela stil şi ce înseamnă scriitură când e vorba despre un spectacol. Aşa încât visele teatrale ale lui Octavian Saiu antologate în cartea „Teatrul e vis“ nu sunt chiar atât de inocente şi nici doar simple caligrafii libere pe cortină nu sunt.

Mai fiecare dintre cele nouă eseuri din „Teatrul e vis“ respectă un algoritm. Avem la început o rezumare, deloc didactică, a chipului în care a făcut până atunci teatru un anume director de scenă. Actul al doilea al reprezentaţiei concepute pe taste de computer de Octavian Saiu se confundă cel mai adesea cu analiza unui spectacol real, văzut aievea. Iar actul al treilea e o controlată explozie de imaginaţie.

Totul mi-a plăcut în cartea lui Octavian Saiu. Totul minus ceva. Un ceva pe care, la urma urmei, îl înţeleg. Criticul prea a simţit nevoia să îşi explice demersul ori să îşi justifice îndrăznelile. O face „la dublu“, într-un „Argument“, dar şi într-o postfaţă neconvenţională intitulată „Singur, într-un teatru imaginar“. Cine cunoaşte starea de spirit din acest moment din critica românească, efectul mortal pe care îl are continua luptă de guerilla a unor marginale care nefăcând nimic, doar bagă programatic de vină şi complotează, asupra breslei înţelege rostul prudenţelor asumate de critic. Le înţeleg şi eu, dar le-aş fi dorit ceva mai limitate.

Octavian Saiu- TEATRUL E VIS- Spectacole imaginare; Editura Paideia, Bucureşti, 2013.