Experinţa Gulagului şi refuzul de a clipi în faţa morţii

După ce, la Bookfest 2015, Editura Polirom a publicat primul volum al „Povestirilor din Kolîma”, de Varlam Şalamov, săptămâna aceasta va scoate pe piaţă şi cel de-al doilea volum din această carte-document care vorbeşte despre experienţa Gulagului.

Cel de-al doilea volum din „Povestirile din Kolîma” cuprinde ciclurile „Schiţe din lumea crimei”, „Renaşterea zadei” şi „Mănuşa sau PK-2”, în traducerea Magdei Achim şi a Alexandrei Fenoghen.

„Povestirile lui Şalamov reprezintă o lectură esenţială pentru acei cititori interesaţi de experienţa Gulagului; ele vin din familia prozei lui Soljeniţîn, cu stilul şi filosofia ei izbitoare”, scrie The Telegraph despre una dintre cele mai tulburătoare capodopere ale secolului XX.

Prima ediţie în limba rusă a „Povestirilor din Kolîma” a apărut la Londra, în 1978. În Rusia, ediţia integrală a Povestirilor avea să fie publicată abia unsprezece ani mai tîrziu.

„Cînd sînt întrebat ce scriu, răspund: nu scriu amintiri. Nu există nici un fel de amintiri în Povestiri din Kolîma. Nu scriu nici povestiri, mai precis, mă străduiesc să nu scriu povestiri, ci o proză care să nu poată fi considerată literatură. Nu o proză a documentului, ci o proză încărcată de suferinţă ca un document”, explica scriitorul.

Varlam Şalamov s-a născut la 18 iunie 1907 în Vologda, în familia unui preot. După terminarea şcolii, în 1924 s-a angajat ca tăbăcar într-o fabrică de pielărie, iar în 1926 a fost admis la Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova. În 1929 a fost arestat şi condamnat pentru editarea clandestină a „Testamentului lui Lenin”.  În 1931 a fost eliberat şi repus în drepturi, dar şase ani mai târziu a primit o a doua condamnare, de cinci ani, pentru „activitate contrarevoluţionară troţkistă” şi a fost trimis în Kolîma, unde a muncit în minele de aur.

În 1943, la anii de condamnare i-au fost adăugaţi alţi zece pentru afirmaţia că scriitorul Ivan Bunin „este un clasic rus”. Absolvirea cursurilor de felcer în 1946 i-a salvat viaţa, Şalamov executînd restul detenţiei ca angajat al unor spitale pentru deţinuţi.

A fost eliberat în 1951, dar a părăsit Kolîma abia în 1953. Perioada dintre anii 1954 şi 1973 a dedicat-o reconstituirii experienţelor din lagărele staliniste, pe care le-a reluat în „Povestiri din Kolîma”.

Şalamov a fost reabilitat în 1956 şi s-a mutat la Moscova. Grav bolnav, în 1979 a fost internat într-un azil de bătrîni, apoi transferat într-un spital de psihiatrie moscovit, unde a murit la 17 ianuarie 1982.

„În Povestirile din Kolîma apar oameni fără biografie, fără trecut şi fără viitor. Prezentul lor seamănă oare cu cel al unei fiare sau este prezentul unui om?... Autorul Povestirilor din Kolîma gândeşte că lagărul este o experienţă negativă pentru om, din primul pînă în ultimul ceas. Omul nu trebuie să ştie, nici măcar să audă de el. Nici un om nu devine mai bun sau mai puternic după lagăr. Lagărul este o experienţă negativă, o şcoală negativă, înseamnă decădere morală pentru toţi – pentru şefi şi deţinuţi, pentru soldaţii din escortă şi pentru spectatori, pentru trecători şi cititorii de beletristică”, spune Varlam Şalamov, care scrie în aceste povestiri despre nedreptatea cumplită a Gulagului, care nu va putea fi niciodată îndreptată.

Vă oferim în avenpremieră un fragment din „Povestirile din Kolîma (II)”.

FRAGMENT

„În Kolîma o conservă este un adevărat poem. Cutia de tablă a conservei este o unitate de măsură, o măsură potrivită, mereu la îndemînă. O măsură pentru apă, crupe, făină, chisel, supă, ceai. Este o cană pentru cifir, în care e foarte practic „să dai în clocot cifiraşul“. Această cană e sterilă, purificată prin foc. Ceaiul sau supa sînt încălzite, sînt fierte în sobă, pe flacără.

Cutia de trei litri este gamela clasică a mierlitorilor, cu mîner de sîrmă, prins comod la brîu. Dar cine n‑a fost sau nu va fi mierlitor în Kolîma ?

Borcanul de sticlă este lumină prinsă într‑o împletitură de lemn, cu ochiuri, gîndită pentru cazul în care sticla s‑ar sparge. Este un vas transparent, în care e foarte practic să păstrezi medi­camentele la dispensar.

Borcanul de jumătate de litru este vesela pentru felul trei la cantina lagărului.

Dar nici termometrele, nici vasele de laborator, nici borcanele nu reprezintă principalul deficit de sticlă în Kolîma.

Deficitul principal este cel de becuri electrice.

În Kolîma sînt sute de mine şi exploatări miniere, mii de sectoare, cariere şi puţuri subterane, zeci de mii de abataje de aur, uraniu, staniu, wolfram, zeci de mii de subunităţi de lagăr, aşezări ale angajaţilor civili, zone de lagăr şi barăci ale detaşamentelor de pază, şi pretutindeni e nevoie de lumină, lumină, lumină. Timp de nouă luni pe an Kolîma trăieşte fără soare, fără lumină. Lumina năvalnică a soarelui care nu apune nu salvează, nu oferă nimic.

Există lumină şi energie de la tractoarele cuplate cîte două sau de la locomotoare.

Aparatura industrială, butarele, abatajele au nevoie de lumină. Abatajele luminate cu proiectoare lungesc tura de noapte, fac munca mai productivă.

Pretutindeni e nevoie de becuri electrice. Acestea sînt aduse de pe Continent – de trei sute, de cinci sute şi de o mie de waţi, gata să lumineze baraca şi abatajul. Lumina intermitentă a generatoarelor condamnă becurile la uzură prematură.

În Kolîma, becul electric este o problemă de stat.

Nu doar abatajul are nevoie de lumină. Trebuie luminată zona, sîrma ghimpată cu turnurile de pază, conform unor norme pe care Nordul Îndepărtat le măreşte, nu le reduce.

Trebuie asigurată lumina pentru detaşamentul de pază. Nu te poţi limita la un simplu proces‑verbal (ca în abatajul minei), aici sînt oameni care pot fugi şi, cu toate că e limpede că iarna n‑ai unde să fugi, că în acest anotimp, în Kolîma nimeni n‑a fugit niciodată şi nicăieri, legea rămîne lege şi, dacă nu e curent sau nu sînt becuri, în jurul zonei se distribuie făclii aprinse care sînt lăsate în zăpadă pînă dimineaţa, pînă se luminează. Făclia este o cîrpă îmbibată cu păcură sau benzină.

Becurile se ard repede. Şi nu se pot recondiţiona.

Kipreev a scris un referat care l‑a uimit pe şeful Dalstroi‑ului. Şeful se vedea deja cu medalia pe tunică, neapărat pe tunica militară, nu pe veston sau pe haină.

Becurile se pot recondiţiona, cu condiţia ca sticla să nu fie spartă.

Şi iată că prin Kolîma începură să circule dispoziţii amenin­ţătoare. Toate becurile arse erau aduse cu grijă la Magadan. La combinatul industrial, situat la kilometrul 47, s‑a construit o uzină. O  uzină pentru recondiţionarea luminii electrice.

Inginerul Kipreev a fost numit şef de secţie în uzină. Restul personalului din statele de plată apărute în jurul reparaţiei becu­rilor era alcătuit numai din angajaţi civili. Succesul era pus în mîinile de nădejde ale angajaţilor civili. Dar Kipreev nu acorda atenţie acestui lucru. În schimb, creatorii uzinei nu puteau să nu‑l remarce.

Rezultatul a fost strălucit. E adevărat, după ce erau reparate, becurile nu funcţionau prea mult. Dar Kipreev reuşise să econo­misească ceva ore, ceva zile de aur pentru Kolîma. Erau foarte multe zile. Beneficiul adus statului a fost uriaş, un beneficiu militar, de aur.

Directorul Dalstroi‑ului a fost răsplătit cu ordinul Lenin. Toţi şefii implicaţi în reparaţia becurilor au primit decoraţii.

Însă nici Moscovei, nici Magadanului nu le‑a trecut prin cap să‑l menţioneze pe deţinutul Kipreev. Pentru ei Kipreev era un sclav, un sclav deştept şi nimic mai mult.

Totuşi, directorul Dalstroi‑ului a considerat că nu se face să‑l uite de tot pe corespondentul său din taiga.

La o mare sărbătoare celebrată de Moscova în Kolîma, într‑un cerc restrîns, la seara festivă în cinstea – a cui oare ? – a directo­rului Dalstroi‑ului, a fiecăruia dintre cei care primiseră medalii şi mulţumiri (căci în afară de hotărîrea guvernului, directorul Dalstroi‑ului dăduse şi el ordin să fie oferite mulţumiri, recom­pense, premii pentru toţi cei care participaseră la reparaţia becurilor, pentru toţi şefii uzinei unde era atelierul de recondiţionare a luminii electrice), s‑au pregătit, în afară de medalii şi mulţumiri, pachete americane de pe vremea războiului. Fiecare pachet livrat prin Lend‑Lease conţinea un costum, o cravată, o cămaşă şi o pereche de bocanci. Costumul, pare‑se, dispăruse în timpul transportului, în schimb bocancii, bocancii americani din piele roşie, cu talpă groasă, erau visul fiecărui şef.

Directorul Dalstroi‑ului s‑a sfătuit cu adjunctul şi toată lumea a hotărît că un inginer zek nici că putea visa la o fericire mai mare, la un cadou mai frumos.

În acele vremuri tulburi, directorului Dalstroi‑ului nu i‑ar fi trecut prin minte să se adreseze Moscovei cu o cerere de reducere a pedepsei, de eliberare deplină. Sclavul trebuia să se mulţumească cu bocancii vechi ai stăpînului, cu costumul acestuia.

Tot Magadanul, întreaga Kolîma vorbeau despre aceste cado­uri. Şefii de acolo primiseră destule decoraţii şi mulţumiri. Dar un costum american şi bocanci cu talpă groasă erau ca un fel de călătorie pe Lună, un zbor într‑o altă lume.

Sosi şi seara festivă, cutiile strălucitoare de carton, în care se aflau costumele, erau îngrămădite pe masa acoperită cu postav roşu.

Directorul Dalstroi‑ului citi dispoziţia în care, bineînţeles, numele lui Kipreev nu era amintit, nu avea cum să fie amintit.

Şeful Secţiei politice citi lista celor care primeau cadouri. Numele lui Kipreev era ultimul. Inginerul veni lîngă masa puter­nic luminată de becuri – becurile lui – şi luă cutia din mîinile directorului Dalstroi‑ului.

Apoi spuse desluşit şi tare : „Eu n‑o să port vechituri ameri­cane“ şi puse cutia pe masă.

Kipreev a fost arestat imediat şi a primit opt ani de condam­nare suplimentară conform nu ştiu cărui articol, dar acest lucru n‑are oricum nici o importanţă în Kolîma, nu interesează pe nimeni.”

Copyrigt Editura Polirom, Varlam Şalamov, „Povestiri din Kolîma (vol. II)”, traducere din limba rusă şi note de Magda Achim şi Alexandra Fenoghen.