Fals jurnal de ieri şi de azi: Cioburile Amintirii unei Lansări de carte

....altfel Lansarea, neorganizată anume, cu drag, de cineva dintre cei aşa zişi interesaţi, dar susuţinută de dragostea de carte a librăriei şi, în sine, (ca să nu mă laud singur) a cititorilor, a fost o clipă emoţionantă de la un capăt la altul al ei, meritând să fie ţinută minte, în ce mă priveşte, multă vreme, dacă timpul dinaintea mea, n-ar fi cumva grăbit, şi m-ar ajuta.

Aşadar să încep cu cioburile fericite ale reconstituirii Amintirii. Povestea s-a petrecut din întâmplare chiar în apropierea împlinirii celor patru decenii de la lansarea primei cărţi a Trilogiei ţărăneşti, romanul Nişte ţărani. Directoarea de atunci a librăriei, o mare doamnă a  consacrată cărţii româneşti de literatură, Doamna Munteanu, cu numele acesta intrând în istoria librăriei(care şi ea împlineşte în aceste zile  şaizeci şi cinci de ani de existenţă!) este la datorie cu aceiaşi patimă nestinsă şi bucurie şi energie inepuizabilă, ocrotită de patronatul mai tinerei Doamne Seba care a făcut ca Gazda cărţii din mijlocul Bucureştilor să încununeze atât de inspirat o mare tradiţie, a comerţului cu cartea, o tradiţie nobiliară, boierind Bucureştii invadaţi negustoreşte de globalizarea nesimţitoare faţă de iubirea de carte, cu frumosul sentiment al nostalgiei. Împreună cu excepţiile de zile mari, Librăriile Adevărul, Humanitas, Cărtureşti şi Palatul Patriarhiei, acesta  consacrat cărţii şi obiectelor de cult, Casa aflată sub emblema marelui Mihail Sadoveanu, înmagazinează fericit şi boieria tradiţiei cu care ne mândrim.

.......................................................................................................................................

Povestea Lansării mi-a prilejuit şi revederea cu unul dintre ultimii mohicani ai profesiunii de redactor editorial de carte, o meserie grea, azi, la noi, o raritate, de unde şi puţinii, foarte puţinii reprezentanţi autentici, cu har, ai industriei editării şi tipăririi cărţii globalizate primitiv şi ea. Domnul despre care vorbesc, Ilieş Câmpeanu, profesor de universitate, de greacă şi latină!, admirabil profesionist al editării unei cărţi, a fost şi pentru mine, un colaborator care m-a îndatorat cu ştiinţa şi devotamentul său în timpul scrierii şi editării Ciocoilor noi cu bodiguard şi iată şansa mea de a-i mulţumi şi public. Domnia sa este, se putea oare altfel, fiul celui mai de seamă secretar general de redacţie de reviste dinainte de 1990, inclusiv fosta Românie literară, şi a lucrat ani întregi împreună cu Profesorul George Ivaşcu, la rândul lui cel mai dăruit director şi făcător de reviste, după ieşirea din închisoare, tot dinainte de 1990. Domnul Roger Câmpeanu mi-a  publicat, în anii 80, în România literară, nuvela Un fluture alb cu sânge pe aripi care încheie cartea lansată acum Ultimul ţăran din Slătioara. Iată cum se construieşte sub ochii noştri o tradiţie şi portretul unei  lumi! În sfârşit, închei şi eu al doilea ciob al Poveştii şi Amintirii bucurându-mă să spun că şi Adevărul, Editura, fireşte, oferă de lucru unui astfel de rar autentic redactor  editorial de carte, de mare clasă, Domnul Cornel   Catană – fiu de tipograf, culegător de literă şi paginator –  redactorul Ultimului ţăran şi, înainte, redactorul Ultimului bal la Şarpele roşu. Când te întâlneşti cu astfel de profesionişti, de împătimiţi de cultul limbii, de cultul cuvântului potrivit, de slujbaşi ai iubirii de carte, nu poţi să nu te duci la  editură cu paginile sub braţ plin de încredere. Să ne mai mirăm de mulţumirile care umplu paginile de gardă ale cărţilor unor mari scriitori, din occidentul sălbatic, care nu pregetă să  recunoască solidaritatea  redactorului editorial?!    

Am întâlnit, totuşi, de ce să mă fac că nu, şi că uit, şi personaje pitoreşti, cel puţin, în lumea asta, unul, de o pildă, cu o înfăţişare de mătură ţinându-i loc şi de cap şi de coadă şi de plete pe umeri curgându-i râu, pe care îl lasă rece până şi ce scrie şi cum apare scris, ce se scrie pe coperta sau clapeta cărţii, nu mai vorbesc de ce se scrie şi cum se scrie prin bietele pagini, funcţionari literari care dorm liniştiţi, până la adânci bătrâneţe, la umbra cărţilor de pe urma cărora îşi târăsc viaţa ca pe un galoş. Şi uite că funcţionarii aceştia merg liniştit înainte, furîndu-te ironic, dacă nu dispreţuitor cu coada ochilor de la înălţimea umerilor care, spre cincizeci de ani, oricui încep să i se  cocoşeze. Ei bine, aceştia nu sunt rari şi trebuie să recunosc că ies mereu învingători. Pe ei nici nu-i răceşte, nici nu-i încălzeşte nimic. Bine de ei !

Şi acum, drept încheiere a Poveştii alcătuite din cioburile Amintirii unei Lansări, datoria de a mulţumi unui Prieten de suflet care mi-a făcut bucuria de a mă ajuta să pun punct şi paginilor din Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian, aflat, şi el sub tipar ca să nu spun chiar tipărit.