Fals Jurnal de ieri şi de azi. Invitaţie la lectura unei cărţi fermecătoare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Apar în colecţia „Istorie cu blazon” a editurii cu adevărat selectivă aristocrat Corint, cărţi care din păcate am sentimentul că trec unele anume neobservate.

Ele ar trebui să facă subiectul unor dezbateri mai largi şi mai bogate incluzând ipostazele diverse ale ideii de identitate naţională şi de demnitate şi verticalitate într-o vreme când prea multă lume nu se fereşte de ”refugiul” nefast oferit de aserţiuni cum ar fi ”Capul plecat sabia nu-l taie” sau ”Te faci frate cu dracul ca să treci puntea”.

O astfel de carte scrisă şi foarte bine, cu un talent autentic pentru memorialistica elegantă, parfumată şi de un realism cuceritor prin accentele violent critice cu privire la chipul nostru moral atât de ingrijorător consecvent în îngăduinţa faţă de ”slăbiciunile”, ca să le zic aşa catifelat, devenite şi ele tradiţionale. Pentru că există la noi, din nefericire, şi o astfel de tradiţie grav consacrată şi azi în viaţa socială românească.

Este vorba de cartea intitulată ”Lumea era toată a mea – amintirile unei Prinţese” a cărei autoare, Ana Maria Calimachi, descinde din Văcăreştii celebri, fiică a lui Radu Văcărescu, prinţesă prin căsătoria cu Jean Calimachi, acesta aparţinând şi el unei familii care a dat ţării pantru domnitori şi un mitropolit.

Talentul autoarei, repet, autentic, care ne face să credem şi ne convinge citind că este o scriitoare înnăscută, zugrăveşte, cum ziceam şi în titlu, fermecător lumea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi a primei jumătăţi a secolului al XX-lea, surprinzând în împrejurări semnificative, viu grăitoare şi viu colorate pictural şi în portrete, unele admirabile, cum ar fi de pildă portretul Marthei Bibescu sau al lui I.Gh. Duca, acesta doar fugar schiţat, dar atât de elocvent; o lume întreagă românească prin reprezentanţii ei cei mai de seamă, dar şi universul european al vremurilor traversate de autoare şi privit cu un ochi necontenit satiric, un cinism cuceritor prin sinceritatea dezvăluirii esenţelor sociale şi morale, dar, mai ales, acest cinism aplicat cu o acuitate exemplară la ceea ce numim spiritualitatea aristocraţiei române aflată în pragul epuizării clasei căreia aparţinea.

Pentru însemnările de azi însă voi reţine câteva observaţii privind psihologia societăţii româneşti ce se dovedeşte consecventă şi chiar îndărătnică în ceea ce numeam mai înainte tradiţia slăbiciunilor.

Romania bârfeşte, însă rareori condamnă.”

Standardele morale lipsite de fermitate sunt la fel de caracteristice clasei de mijloc şi ţărănimii. Aici nu e vorba de ”clase superioare corupte moraliceşte”, ci de concepţia generală despre viaţă care poate să varieze ca formă, nu în grad, pentru orase, sate şi mahalale. Oraşele de provincie copiază capitala şi nu prea există contrast cu aşa zisa corupţie din Bucureşti. Puritanismul provincial, des întâlnit în altă parte, este inexistent în România. De altfel, nu-mi amintesc să fii auzit cuvântul ”puritan” decât în context istoric, cu privire la, să zicem, Anglia lui Cromwell sau aşezările din America. Nu are nicio legatură cu ţara mea.

Dimpotrivă, grija mea faţă de oprobiul public făcea din mine o adevărată anomalie în ţara mea, aşa că de multe ori am apreciat greşit situaţiile. Bunăoară un bun prieten de-al meu, figură proeminentă în viaţa publică mi-a spus că intenţionează să divorţeze de a doua lui soţie – o făptură infiorător de plictisitoare, dar extrem de respectabilă – ca să se insoare cu inteligenta şi încântătoarea consoartă a unuia dintre adepţii lui politici; m-a îngrozit gândul că îşi periclitează cariera în ascensiune constantă.

  • Însă, dragul meu, i-am spus, asta e nebunie curată! Partidul Liberal nu va accepta niciodată ca tu, liderul lui, să înduri un asemenea scandal public. Un dublu divorţ se va dovedi prea mult, chiar şi pentru indulgenta noastră opinie publică. Gândeşte-te bine, te rog
  • M-am gandit, Ana Maria, nu mai pot trăi fără ea. Tu, buna mea prietenă, ar trebui să mă ajuţi şi să mă încurajezi.

Nu a vrut să se lase convins.

..........................................................................................................................

A fost o minune că prietenia noastră solidă a rezistat acestei crize. Divorţurile şi căsătoria au avut loc, povestea a devenit publică, nimeni nu s-a agitat... în mai puţin de 18 luni, Ion G. Duca a devenit prim-ministru susţinut de întreg Partidul Liberal. Povestea m-a nedumerit şi mi-am dat seama cu întârziere cât de străin eram de codul moral al ţării mele.

De exemplu, corupţia la scară mare, represaliile politice şi tranzacţiile dubioase, unele înfăptuite sub ochii mei sau chiar prezentate mie ca ”legale”.

.........................................................................................................................

Poate că românii luau în glumă corupţia politică şi administrativă – sau chiar o socoteau isteţime – totuşi îşi dădeau seama vag că atitudinea lor era greşită.

Alături de politica locală, iubirea şi amorul fizic, sunt o ocupaţie şi o preocupare pentru toate clasele societăţii. Aventurile amoroase pătimaşe, violente şi, de obicei, scurte sunt atât de numeroae şi de complicate încât dacă nu trăieşti la faţa locului este greu să fii la curent cu nesfârşitele legături ale prietenilor tăi.

Extraordinara uşurinţă a divorţului în trecut, ca şi în prezent, a spulberat oarecum sfinţenia vieţii conjugale şi tăria legăturilor de familie. De obicei, divorţul se acordă pe motiv de nepotrivire de caracter sau pur şi simplu prin consimţământul ambilor parteneri, fapt ce implică exonerarea de orice vină a ambelor părţi. Dezaprobarea din partea Bisericii, care ar putea să facă din divorţ o practică mai puţin răspândită, lipseşte aproape cu desăvârşire. Te poţi căsătorii de până la trei ori la Biserică, slujba fiind puţin mai scurtă de fiecare dată. În unele cazuri se poate obţine o a patra binecuvântare religioasă, întrucâtva printr-un noroc, precum în cazul unei binecunoscute doamne care, în timpul celei de-a treia ceremonii religioase, a fost avertizată cu blândeţe de preotul care oficia: ”Fiica mea, să ţi minte că asta e ultima dată.” Doamna i-a replicat prompt: ”Oh, nu părinte, primul meu soţ era văr cu mine şi am omis să cerem dispensă, aşa că el nu se pune la socoteală.”

Sigur, la cele observate mai sus, autoarea, prinţesa Ana Maria Calimachi, care şi-a scris memoriile la Londra până în 1940, pune şi o concluzie cu care ne este greu să nu fim de acord, şi anume că e vorba de ”trăsături pe care împrejurările le pot modifica, însă nu le pot schimba cu adevărat. Este nevoie, mai spune scriitoarea, de secole pentru a schimba profundele caracteristici...”

Dar frumuseţea cărţii, nu putem să nu spunem când încheiem lectura, stă şi în curajul şi luciditatea şi sinceritatea şi spiritul autocritic, toate cuceritoare, cu care vorbeşte despre o lume care iată, este nu numai a domniei sale ci şi a noastră, a celor de azi, dacă vrem să fim cinstiţi cu noi înşine. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite