Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Fals jurnal de ieri şi de azi. O surpriză şi pentru mine

1
5 Nov 2021 08:53:29
Dinu Săraru

Un prieten scriitor şi critic de artă foarte avizat, scotocitor prin anticariate în aflarea vreunei cărţi de literatură română cu valoare bibliofilă din punctul lui vedere, a descoperit  o carte, de formatul apropiat al revistei „Teatrul”, tipărită în 1996 sub egida editurii Expansion Armonia, cuprinzând scenariul strălucitei directoare de scenă Cătălina Buzoianu, inspirat de romanul meu „Nişte ţărani”.

Am uitat total, bănuiesc, despre această carte, prefaţată chiar de autoarea dramatizării romanului, în care-şi expune concepţia regizorală a spectacolului de la ”Teatrul Mic”, considerând romanul meu „Livada cu vişini” a literaturii române.

Este, recunosc, o surpriză care mă onorează şi tocmai de aceea îmi îngădui să reproduc în tableta mea de astăzi prefaţa regizoarei care a făcut din spectacolul de la ”Teatrul Mic” un regal regizoral şi actoricesc, astfel încât spectacolul s-a jucat în ”Sărindari” 9 ani cu casa închisă şi apoi la Casa de cultură de la Slătioara în faţa ţăranilor-eroi şi în teatrele naţionale de la Timişoara, Cluj şi Iaşi, reprezentaţii înconjurate la propriu de miliţie şi jandarmi, care aveau însărcinarea să stăvilească intrarea publicului peste numărul locurilor din sală.

Iată, aşadar, această prefaţă tulburătoare şi pentru mine, care justifică aprecierea ei despre text, considerat, cum am mai spus, „Livada de vişini” cehoviană a literaturii române.

 ”Prefaţă

”Livada cu Vişini” a Satului românesc

Romanul lui Dinu Săraru ”Nişte ţărani” mi se pare a fi ”livada cu vişini” a satului românesc.

Cornu’ Caprei, un punct pierdut în univers este un spaţiu închis, claustrat în prejudecăţi ancestrale, este un spaţiu deschis unei metafizici întru natură, este un microcosmos existenţial, uman, social, politic.

Omul truditor, lipit pământului, într-un sens mai cuprinzător decât sărăcia, este celula vie, neliniştită, trecătoare (”sunt numai în trecere” spune Pătru, murind) peste care anotimpurile îşi cern, implacabil, ploaia, zăpada, mugurii şi florile ca într-un mister ţărănesc.

Fatalismul ţăranului, rostul său într-un mecanism social şi într-o ordine morală încremenite de veacuri, este zguduit din temelii de seismele violentelor prefaceri istorice, politice ale acelor ani.

Peste agonia unei lumi, a unui mod esenţial de a percepe şi înţelege natura şi legile ei universale, sociale, umane, se ridică tenace, neînduplecat, noua construcţie a socialismului.

Pentru aceşti ”oropsiţi ai vieţii”, pentru aceşti ”osândiţi la foame” care apără cu disperare ”ca ţăranul, de moarte” perspectiva unei alte lumi care se cere construită şi care impune hotărâtă – chiar cu ”genunchiul în piept” dacă e nevoie – dreptatea, apare de neconceput.

Războiul este dominanta stării de asediu permanente; hărţuiala, vânătoarea, cealaltă dominantă, exploatată cu forţă de Mircea Daneliuc în filmul ”Vânătoarea de vulpi”

Analogiile metaforice funcţionează în spectacol, ca şi în roman, într-un sistem complex de suprapuneri, de interferări.

Planurile acţiunii sunt multiple: neîncetata prezentă ghemuire în tranşeele războiului din amintirea eroilor şi neîncetata spaimă în faţa unui inevitabil care se presimte, se percepe, paralizează voinţele sau ascute viclenia milenară şi în cele din urmă capătă proporţii grotesc-apocaliptice; ultimul vis, cel al morţii lui Pătru, reprezentând, de fapt, trezirea lui Năiţă Lucean dintr-un somn de secole.

Lumea întreagă apare în conştiinţa lui Pătru ca o panoramă, ca un circ în care maimuţa, leită Vetei lui Haralambie (pentru că lumea îşi găseşte toate arhetipurile în Cornul Caprei), plânge de mila omului.

Planurile reale şi cele imaginare se suprapun şi uneori sunt simultane. Sentinţele morale, fără drept de apel sunt date în imagine. Chinul, dorul şi moartea Tudorei se percep concomitent cu arestarea şi interogarea lui Năiţă. Alisandru nu poate fi iertat şi devine rătăcitorul zdrobit sub  privirea conştiinţei colective, a propriei sale conştiinţe.

Scenariul este structurat în şapte anotimpuri care se desfăşoară iniţial în planuri ample de compoziţie şi se concentrează, din ce în ce mai precipitat, în secvenţe scurte, astfel încât ultima iarnă cuprinde o singură scenă intitulată ”Cea din urmă zi a iernii, iar ultima primăvară – o singură scenă intitulată ”Întâia zi a primăverii” care alternează în planuri suprapuse: intrarea lui Năiţă în colectivă – cu înmormântarea lui Pătru. ”Timpul se scurtează” spune Dumitru Dumitru.

Cele două cupluri principale ale romanului: prolificul Năiţă, semeţ şi sămânţos ca o buruiană rea, cu roşcovana lui născătoare de prunci, Genica, afurisita de gură, vicleană ca şi el, dar credincioasă şi neclintită lîngă bărbat, cuplul acesta binecuvântat în rod, înconjurat de şase guri, ”care cer şi te-apucă dacă nu le dai, c-aşa sunt pe aici oamenii, răi la nevoie”, familia aceasta monolitică, din trupul căreia, atunci când pleacă Gheorghe, se frânge pentru el o bucată de viaţă.

Apare în vădit contrast cu celălalt cuplu, unit într-o tăcere iernatică: Pătru cel Scurt şi sterp, măcinat de complexul copilului orfan, crescut la uşa altora şi muierea lui, colţuroasă, neîmplinită, fără rost în lume, dacă nu e dat să poarte rod, două singurătăţi unite la întâmplare, ducând unul lângă celălalt, o existenţă ”măcinată în pustiu”.

Panorama figurilor din sat apare policromă dar brăzdată de sărăcie şi nevoi. Satul nu este o masă amorfă, indidualităţile sau cuplurile înconjoară personajele principale şi creează o lume care se impune într-un plan arhetipal, planul procesiunilor, ritualuri ale vieţii colective, culminând cu scena intitulată ”Pomana” (pomana pentru sufletul morţilor, de fapt pomana pentru lumea care se duce), şi, într-un plan psihologic, al unor relaţii complicate, sublimate uneori în metafore de tragică dimensiune, încărcate alteori de o uriaşă, nesecată forţă telurică. Viaţa se stinge în Cornu Caprei, viaţa musteşte, colcăie, dă colţ la Cornu’ Caprei. Râsul e parte din fiinţa omului acestor locuri, necazul se trece cu hazul, dar parcă şi hazul e ”rău de nevoie” şi tot soarta omului latră.

Analogiile arhetipale ale romanului sunt preluate de spectacol: Ciclop, personaj mitologic, reprezentant al forţei şi prostiei oarbe, Craina, al cărui nume de stăpân al ţinutului, stăpân ofticos, neputincios, străin şi singur, pare descins din mitologia populară, Petre a lui Toma, un fel de Toma necredinciosul biblic, ca şi ceilalţi ucenici ai lui Năiţă, Dumitru al lui Dincă şi Gheorghe Oţăt, care se leapădă pe rând de el îşi înţeleg mai repede rostul lumii noi, se înscriu înaintea lui în colectivă, Simeon (Stâlpnicul), chiaburul inofensiv, profet beţiv ai unei apocalipse a imageriei ţărăneşti, Popa Sofronic, alt profet beţiv, de data asta profesionist.

Figurile se multiplică şi între ele distingem mutra boită a moşului de la Sacoţ, încadrat de matracucile lui, într-o scenă suculentă dintr-un vis al lui Pătru: panorama procesului lui Năiţă Lucean.

Jertfa care trebuie dată pentru ca lumea să intre într-o nouă ordine după acest haos al tuturor temeiliilor surpate este Petru cel Scurt. Pătru moare pentru că nu înţelege pentru că, de fapt, este un inadaptabil. Candoarea lui funciară nu-i dă puterea de a înţelege şi de a rezista. Rezistă  şi înţelege, în cele din urmă, când nu mai are încotro, Năiţă. ”De ce te-ai supărat, tu, măi băiatule?” îl întreabă Năiţă pe Petru când acesta se prelinge în apa morţii. ”Nu era cazul să te superi tu aşa!”. Dar Pătru s-a supărat tare, atât de tare, încât, deşi părerea lui e că: ”Să mori e păcat mereu!”, face păcatul asta.

Satul îl petrece într-o alegorie a eternei renaşteri. Planurile se interferează. ”Năiţă, ce faci tu, Năiţă? ” strigă într-un prezent care prefigurează un viitor, Genica. ”Pătrule, de ce ai făcut tu asta, Pătrule?”, boceşte în trecut Muierea lui Pătru. Iar bolta peste sicriul lui Pătru, pe care Năiţă şi ceilalţi o mai au de zidit, printre alte treburi ale acestei vineri de pomină, este bolta peste lumea care s-a dus, ”ca frunza-n vânt”, ”de parcă n-a fost niciodată”.

Planul viguros al încrederii într-un viitor, ipotetic în acel moment, îi revine lui Dumitru Dumitru. El nu e singur. I se alătură oameni de bună credinţă din sat, ca Gianovul şi, treptat, ceilalţi, până la Năiţă, acru, loial, recunoaşte încă din primul moment, când poziţiile sunt pe baricade opuse, că omul Dumitru Dumitru e om. Loialitatea e reciprocă, Dumitru îl eliberează pe Năiţă şi îi acordă, treptat, sarcina de constructor al noilor vremi. ”Nu  mă pot desprinde de ei, am rămas ţăran”, comentează el la înmormântarea lui Pătru ( ca la înmormântarea lui Ghiţă Praz în ”Dragostea şi Revoluţia”).

Tristeţea lui, în faţa gropii deschise, groapa lui Pătru cel Scurt şi a lumii lui de inocenţă şi prejudecată este pentru mine tristeţea stingerii lui Firs, în casa cu ferestrele bătute în cuie, în sunetele loviturilor de topor care culcă la pământ livada de vişini inofensivă, dar inutilă în acel moment al ascensiunii unei alte clase.

Cătălina Buzoianu 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Utilizator Adevărul
5.11.2021, 23:07:27

Comentariu considerat abuziv.

Modifică Setările