Fals Jurnal de ieri şi de azi: „S-o perdut cânele”…sau  „O lecţie scriitoricească”

Vartan Arachelian: „Era o lume interesantă!” Dinu Săraru: „Da, mai era o lume care trăia bucuria meseriei şi a boemei frumoase, bucuria cuvintelor şi a jocului de cuvinte”.

V.A.: Şi mai avea umor încă…

D.S. : Da, şi mai avea umor. I-am prins aşa pe Ionel Teodoreanu, pe care l-am cunoscut îndeaproape. Eram la Radio, la ”Secţia literară”, unde lucra o fată frumoasă, nu extraordinar de frumoasă, dar frumoasă, şatenă, cu o faţă palidă, subţire, graţioasă, delicată, interiorizată, cu o privire tristă, Eliza Vasilescu. Şi Eliza Vasilescu era iubita lui Ionel Teodoreanu, în perioada aia, cu puţin înainte de a muri marele prozator-poet. Venea deseori şi o lua de la Radio când se termina programul ei; venea la Radio şi, între două procese, îi aducea tot felul de delicatese, deşi avea procese din ce în ce mai puţine – fusese un avocat excepţional, strălucit; se ducea tot Bucureştiul să-i asculte pledoariile. Adevărul este că nici nu mai erau procese mari, doar conflicte mărunte pe o bucătărie, pe o cămară, pe folosirea unui closet, pe vai de capul lor, nişte procese neinteresante pentru el, care pledase procese teribile, unde se dovedise că era un orator extraordinar. Acum era vlăguit, obosit, amărât şi fugea între două procese  şi venea la Radio şi îi aducea Elizei un carton cu trufe, cu cataifuri, cu amandine şi bineînţeles că mâncam toţi acolo, pe baza lui, a iubirii lui Teodoreanu pentru Eliza. El venea apoi, după-amiaza, şi o lua şi mai plecam şi noi cu ei, până în Calea Victoriei; îi conduceam şi pe urmă îi lăsam singuri.

V.A.: Dar oamenii aştia aveau şi bucuria de a povesti cum a fost înainte de război, în tinereţea lor, sau se autocenzurau?

D.S. : Erau mai reticenţi. Cei mai gălăgioşi erau Eftimiu şi Cezar Petrescu, mai deschişi şi mai curajoşi, care ţineau mai puţin la reticenţa asta. Dar să ştiţi că tot venind pe la Radio, aşa, a început să-i placă şi lui Eftimiu de Eliza Vasilescu. Şi venea şi el cu săpunuri franţuzeşti, cu prăjituri de la ”Casa Nestor”, care mai păstra vechile reţete.

V.A.: Da, până la adânci bătrâneţi lui Eftimiu i-au plăcut frumuseţile Bucureştiului şi întotdeauna era înconjurat de tinere frumoase!

D.S.: Da. Ultima dată, l-am întâlnit foarte aproape de sfârşitul lui. Mergea greu, târşit, aşa cum merg bătrânii aproape paralizaţi, şi era cu surorile Văitoianu. Eu urcam scările la restaurantul de la Casa Oamenilor de Ştiinţă, el cobora între surori, se ţinea de umerii fetelor. L-am salutat şi am zis: ”Ce mai faceţi, maestre?”, iar el a zis: ”Ce să fac, dragă Sărarule, circul postum prin Bucureşti!” Era teribil. Uite, acum, cum stau la Slătioara cu dumneavoastră, după ce ne retragem să ne odihnim, eu continui să citesc o carte de Eftimiu, ”Spovedanii”, care este extraordinar de frumoasă, cu articole strânse din gazetăria lui Eftimiu.

V.A.: Din perioada interbelică?

D.S.: Da, din perioada interbelică, dar şi de după.

V.S.: El este, de fapt, cel care sub anonimat a pornit un mare scandal al presei de stânga împotriva ”Universului”! ”Jos labele de pe tricolor!” era o broşură fără autor pe copertă, dar care îi aparţinea. Un excepţional pamfletar!

D.S.: Da, da! Era un personaj… era un personaj. La două scene mari cu el, am fost martor…

V.A.: Şi foarte interesant că a căzut…că i-a căzut cu tronc lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

D.S.: Au fost împreună în lagăr, la Târgu-Jiu, de acolo se cunoşteau şi, apropo de chestia cu lagărul, am să vă spun ceva. Deci, venea Eftimiu cu atenţii rafinate, cu pachete simandicoase cu funde şi mâncam şi eu din trufele lui pentru Eliza Vasilescu…

V.A.: Ce s-a întâmplat cu această duduie?

D.S.: Am înţeles de la Jenică Grosu, care a cunoscut-o foarte bine şi el, că ar fi plecat în Canada. L-am rugat, dacă are o poză cu ea, şi mi-a promis că o caută, dar n-a găsit-o, acum nu mai e nici el de găsit…Să vedem în arhiva Radioului dacă există o poză a ei la Cadre…

V.A.: A avut şi ea un rol important în ”Teatrul la microfon”?

D.S.: Nu ! Ea era numai la redacţia literară. Cu ea am făcut o vizită la Sadoveanu acasă. Când s-au pus bazele a ceea ce azi se numeşte ”Fonoteca de aur”. Trebuie să vă spun că prima lecţie despre respectarea dreptului de autor şi despre plata creaţiei mi-a dat-o Sadoveanu. Ei bine, m-am dus cu Eliza Vasilescu, era toamnă, ploua mărunt, pe jos, de la Radio până în strada Pitar Moş, unde stătea Sadoveanu, care era atunci vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale. Nu ştiu cui aparţinuse palatul ăla, dar acolo stătea el!...

După ce am vorbit la telefon cu Mitru, care era cumnatul lui şi era un fel de secretar personal, ne-a spus să venim. Şi am plecat pe jos. Ne-a cam udat ploaia aia măruntă, sâcâitoare, de toamnă. Urâtă era ziua aceea, foarte urâtă, şi am ajuns acolo, am sunat la uşă şi am intrat. Ne-a poftit o fată, o subretă, într-un hol mare în care erau multe fotolii imense, cu huse galbene pe ele, dintr-un in sau aşa ceva, foarte frumos. Şi era cald şi bine şi noi rebegiţi de ploaia măruntă… Şi am tot stat şi nu mai venea maestrul, nu mai venea nimeni, domnule! A trecut o jumătate de oră, au trecut trei sferturi de oră, a mai trecut o oră… Şi ne-am tot foit, că nici nu îndrăzneam să ne aşezăm ca omul, ci doar rezemaţi de spătarele lor, agăţaţi pe braţele fotoliilor…

V.A.: Nu vă invitase nimeni?

D.S.: Nimeni! Eram nişte copii amărâţi, eu aveam 20 de ani, cam aşa ceva, şi am tot stat eu aşa, m-am balansat de pe un picior pe altul… Ea era, săraca, şi firavă, şi subţire, în sfârşit, au început să scârţie nişte scări, care veneau de sus în hol şi a apărut întâi Mitru, dar din altă parte, nu de pe scări, iar apoi Sadoveanu, care avea pe el un fel de pelerină ecosez de casă, ca un pled, ceva moale, care curgea pe umerii săi mari de tot. Noi ne-am mai fi ridicat o dată în picioare, deşi rămăsesem tot timpul în picioare, ca să… Am zis amândoi: ”Bună ziua”, dar Sadoveanu nu ne-a răspuns, nici n-a dat mâna cu noi, numai Mitru a dat mâna cu noi; el a rămas aşa, ca un sfinx uriaş.

Mitru ne-a spus: ”Maestrul îşi cere iertare că am avut o întâmplare nenorocită!” Şi Sadoveanu a zis de sus de tot, de la înălţimea lui, privind peste noi: ”S-o perdut cânele!” Şi noi: ”Cum s-a pierdut câinele?” Se pierduse câinele, un cocker de vânătoare al maestrului, dispăruse de dimineaţă şi nu-l găsiseră până atunci! Casa era mare. L-au căutat peste tot, până s-a dus maestrul – ne-a dumirit Mitru – , în baie, că avea ca la palat, baia îngropată. Atunci am aflat şi eu că există băi îngropate şi câinele se aruncase în apă, era cocker, şi făcea cuminte baie, apa era caldă, şi ăştia l-au căutat peste tot şi nu-l găseau; şi până atunci Sadoveanu n-a mai coborât la noi, până nu au găsit ”cânele”. ”S-o perdut cânele!”. Şi el a zâmbit la povestea, la explicaţia asta a lui Mitru, dar zâmbea tot de sus şi tot peste noi. Avea un zâmbet aşa, tivit, cu nişte buze subţiri, şi blând şi cu ochii ăia mici, albaştri, şi cu părul ăla tăiat pătrat pe fruntea sa mare, era…

Eu am îndrăznit să zic şi eu ceva şi am spus că e un timp foarte urât. Şi atunci, Sadoveanu a zis, privind tot peste noi, că,, timpul e tot timpul frumos, şi când plouă, şi când e soare, şi când ninge, şi când fulgeră, timpul e frumos mereu… Şi mi-am dat seama că am greşit ceva. Şi am îngheţat. Şi s-a lăsat o linişte din care parcă noi am fi dispărut, nu mai eram acolo…

Domnule, ne era frică şi să respirăm, pe cuvântul meu de onoare. Apoi am vorbit iar, eu, în numele delegaţiei pe care o formam cu Eliza, că vrem să începem seria aceasta cu mari personalităţi, da, şi vrem să începem cu maestrul Sadoveanu, care să citească şi din Eminescu, şi din opera dânsului. Şi a zis: ”Da!”, însă tot Mitru. ”Sigur că da! Suntem de acord, venim, uite venim, putem veni începând de mâine, de la ora 11.00. Venim la Radio şi citeşte, în fiecare zi, 15 minute! Dar mâine ar putea să citească încă 15 minute, adică 30, şi va citi din Eminescu şi din ”Divanul persian” ”. ”Bine, vă mulţumim!”, nu ştiu ce…”Bună ziua”, ”Bună ziua”. Şi Mitru ne-a spus că ”un calup de lectură, de 15 minute, presupune 1.500 de lei!”

Eu aveam 480 de lei leafă pe lună şi el în 15 minute lua de trei ori leafa mea! Când l-am auzit pe Mitru, mi s-au înfundat şi urechile aflând cât ne costă şi, mai ales, gândindu-mă cum o să le spunem noi la ăia de la Radio, lui David şi lui Niculescu Chinezu, directorul economic, că Sadoveanu cere 1.500 de lei în fiecare zi!?

V.A.: Pentru 15 minute!?

D.S.: Deci, 3.000 de lei pe două lecturi. Şi a doua zi a venit, domnule, cu o pelerină neagră, mare, cu o pălărie mare, tot neagră, că la el totul era măreţ, cu Mitru, cumnatul lui, care-l păzea ca un bodyguard. Am mers în studioul de concerte din vechea ”Sală Radio”, a intrat acolo şi atunci a citit ”Sara pe deal” – pe care acum o ştie toată ţara şi care nu mai ştie de cine e scrisă  ”Sara pe deal”, de Sadoveanu, care citeşte genial, sau de Eminescu?! – şi nu mai ştiu ce poezie şi un fragment din ”Divanul persian”. Am stat, l-am păzit, a ieşit, i-a pus Mitru pelerina pe umăr. Domnule, n-a dat ”Bună ziua” la nimeni; n-a răspuns la ”Bună ziua”, n-a vorbit cu nimeni, în cabină a aşteptat să-i spună cineva ”Puteţi să începeţi!”, dar îi spunea asta Mitru, fiindcă fata de la magnetofon îi spunea lui Mitru că poate să înceapă. Nu vorbea cu noi, noi nu existam decât prin intermediar. Domnule, făcea linişte în jurul lui, pe cuvântul meu de onoare, în muţenia asta a lui, făcea linişte.

A ieşit în holul mare, de astăzi, de la Radio, din clădirea nouă. În hol, s-a oprit şi a rămas aşa nemişcat, şi noi n-am înţeles despre ce e vorba, şi el a zis, de acolo, de sus, privind peste noi de la înălţimea lui, nici nu puteai şti unde se uită, pe cine vedea el, în orice caz, nu pe noi care eram jos, la picioarele lui, privind spre buzele lui subţiri care abia se mişcau: ”Remuneraţia după buget!” Şi Mitru ne-a tradus:”Maestrul vrea să-i aduceţi banii!” Da, dar noi nu eram pregătiţi să-i dăm banii atunci. Şi ţin minte că am rupt-o la fugă, pe scări, şase etaje, deşi era lift; n-am mai avut răbdare să-l aştept şi m-am dus la etajul şase, i-am spus lui David că ”Maestrul e jos şi cere banii”. A luat-o şi David la fugă, s-a dus la etajul şapte unde era Niculescu Chinezu, directorul economic, a luat-o şi ăsta la fugă, şi apoi, după ce au scos banii, şi ei erau atât de speriaţi, au coborât şapte etaje, tot pe scări, cu banii într-un plic.

Domnule, de unde i-or fi scos, aşa de repede, nici acum nu ştiu!? I-au dat banii lui Mitru şi Sadoveanu a zâmbit aşa, vag, şi a mai zis încă o dată ”Renumeraţia după buget!” şi a coborât pe scări, şi noi, cu David Naftuli în frunte, nu mai terminam de căciulit: ”Să trăiţi, vă mulţumesc!”, dar Sadoveanu urcase în maşină şi ăştia încă se mai aplecau. Mi-am dat seama, domnule, ce înseamnă să ai conştiinţa propriei tale valori! Nici n-a vorbit cu noi, nici n-a dat mâna cu noi…

V.A.: Avea şcoala veche!

D.S.: Domnule, avea!

V.S.: Deşi numele lui era pus mereu pe frontonul ziarului „Dimineaţa” şi „Adevărul”, nu trecea niciodată pe acolo, dar încasa regulat de la patroni ”remuneraţia după buget!”

D.S.: Trebuie să vă spun că mi-a plăcut foarte mult. Întâi am fost uşor revoltat, gândindu-mă la leafa mea şi a Elizei, dar după aia mi-am dat seama că maestrul e mare şi dacă nici nu vorbeşte cu noi, n-are rost să ceară puţin!

Trecând timpul, până astăzi, când vorbim noi, amândoi, aici, la Slătioara, în anul de graţie 2002, trebuie să vă spun că a fost o lecţie extraordinară, pe care scriitorul român şi artistul român n-au ştiut să şi-o însuşească!

Pagini din cartea ,,DINU SARARU—JURNALUL UNUI PERSONAJ CONTROVERSAT PROVOCAT DE VARTAN ARACHELIAN” în curs de apariţie la EDITURA ADEVARUL.