Fals jurnal de ieri şi de azi: Spovedania unui mare scriitor

Spovedania unui mare scriitor ameninţat de o uitare interesată. A doua mare Spovedanie scriitoricească în literatura română. Spovedania unui mare scriitor învins cu aceleaşi argumente în singurele două sisteme sociale şi morale în care a avut nenorocul şi norocul, nevoit şi voit, să trăiască.

Spovedania unui învins?

După Spovedania  lui Panait  Istrati, scriitorul autodidact, Spovedania marelui scriitor, savant în spaţiul filosofiei studiată la  Munchen şi al literaturii universale, citită în orginal în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, cu solide cunoştinţe de greacă şi latină, cu preocupări de ebraica si sanscrită... poate cel mai învăţat prozator şi eseist român din a doua jumătate a veacului 20 şi până azi. Spovedania marelui scriitor învins de ura, gelozia şi mediocritatea confraţilor lui români, de ieri şi de azi, de aici, din patrie, şi din exilul lor Vestic, dar şi de ura şi de gelozia şi de mediocritatea şi de ignorarea dispreţuitoare a confraţilor din Vest- ul pe care şi l-a visat şi care, culmea, l-a acuzat şi aici, in Vest de desţărare.

Spovedania unui mare scriitor învins care şi-a aflat liniştea şi serenitatea, deşi  nu a crezut, în rugăciune.

                                                                                               *

Această Spovedanie care cuprinde şi Testamentul său: Smerenia Rugăciunii a fost scrisă în engleză cu Speranţa că va apărea in America. După moartea sa,  manuscrisul tulburătorului eseu a fost încredinţat de ultima iubire a scriitorului, a treia soţie a lui, Doamna Mohr, franţuzoaică, profesoară din Metz, criticului Ion Vartic şi poetei Marta Petreu care l-au adus în ţară şi învingând  greutăţi pe care nu le-au bănuit l-au dat la tradus şi l-au tipărit cu concursul admirabilei edituri Polirom, făcându-l să apară sub titlul ales de autor Non credo, oro!  cu prefeţe de Marta Petreu şi Ion Vartic.

Aşa s-a făcut că ne aflăm  azi, în 2014, în faţa ultimei scrieri a lui Petru Dumitriu, fundamentală pentru judecarea biografiei lui şi a operei lui din patria estică şi din Vestul  visat ca o slavare, şi pe care l-a descris cu o luciditate critică mereu îndurerată, dar şi cu nestrămutata Speranţă că el, acest Vest, reprezinată, totuşi, singurul spaţiu social şi moral şi spiritual capabil să fie îmbogăţit şi împodobit potrivit şi la înălţimea speranţelor puse în el, potrivit principiilor formulate de Jefferson şi la care scriitorul face insistent apel: ,,Toţi oamenii s-au născut egali şi sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, printre care se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii”, cuvinte - adaugă Petru Dumitriu - aproape egale cu cele din Biblie.

L-am cunoscut pe acest  prim mare dizident român, autor, până la plecarea, fuga, din ţară,al unei Opere unanim recunoscută atunci şi până astăzi la fel, dincolo de ambiţia unei aceleaşi şi atunci ca şi azi, agresive  mediocrităţi, de a-l minimaliza,  considerându-l vinovat de colaborare cu comuniştii;  şi aici în ţară ca şi în occident, nici unul dintre detractorii lui conaţionali neizbutind să substiuie cu talentul lor măcar o filă din scrisul lui intrat definitiv în Istoria literaturii române .

Întâmplarea a făcut să-i iau un interviu pentru Radio înainte cu câteva zile doar de plecarea lui definitivă din ţară, unde se afla în plină glorie datorită în primul rând Cronicii de familie, celor trei volume care alcătuiau Saga, iar interviul îl provocase să vobească despre  scriitorul rus Alexei Tolstoi care şi el trecuse prin deşertul spiritual presupus de destinul emigrantului, o coincidenţă ce avea să mă preocupe ani mulţi la rând.

Revenit în ţară după 1990, pentru o scurtă vizită la invitaţia lui Ion Iliescu, a fost tot timpul, la Bucureşti, însoţit de celebrul grafician Eugen Mihăescu (coautor al invitaţiei prezidenţiale) şi acesta i-a amintit de mine, iar oaspetele m-a poftit să prânzim împreună la Vila Lac 1 , mi se pare. Am mâncat, până la urmă, numai eu, la o masă pregătita pentru două persoane, într-o sufragerie somptuoasă. Petru Dumitriu, suferind şi de diabet şi supus rigorilor unui regim criminal, a ciocnit paharul meu de vin de două ori cu două borcănele de iaurt. Nu mai rămăsese nimic  din bărbatul falnic pe care îl cunoscusem eu şi îl admirasem: frumos, elegant, tuns cicero, 1,91 înălţime, cu o alură de mare sportiv, de o eleganţă umilitoare; la un concert la Ateneu, a venit în frac violet, cu cămaşă violetă,  cu papion violet, cu pelerină violet, cu melon violet şi a aruncat princiar pelerina în braţele întinse respectuos ale şefului de la partid al Secţiei de literatură şi artă! Soţia sa, Irina, fostă soţie mai întâi a istoricului şi diplomatului distins Fotino, călărea la Şosea un cal alb, cadou, se pare, ca şi automobilul american, cu care au plecat din ţara, de la guvern! Fusese un cuceritor, în cel mai strălucit înţeles al cuvântului, acesta e adevărul, şi nimeni dintre cei care îl pizmuiau n-ar fi avut curajul nici măcar să  gândească că acesta avea să  plece pentru totdeauna din ţară. Acum, repet intenţionat, din bărbatul falnic nu mai rămăsese nimic: slab, scheletic, ca un biet cal bătrân înhămat la o saca dintr-un oraş prăfuit dobrogean, mergând greu, cu genunchii îndoiţi, cu umerii căzuţi, cu mâinile mari ca nişte lopeţi sparte şi

degetele descărnate şi răşchirate dizgraţios, cu ochii mari duşi în fundul capului sub fruntea pleşuvă, mereu îmbrobonată mărunt. Părea agitat în gol şi neliniştit, nesigur nu numai pe mers, dar şi pe imprejurarea în care se găsea şi în care nu se afla la locul lui, nu se simţea în casa lui, ca şi când ar fi fost intr-o stare de trecere, la o răscruce, şi îl tot întreba pe graficianul celebru, prieten bun: -Unde facem noi un pipi,  dragă Eugen!? - Aici, maestre, chiar la intrarea în sufragerie, pe unde am trecut, - îi venea în întâmpinare îngrijorat şi binevoitor, cu lacrimi în ochii, Eugen, care îl întelegea cel mai bine, fuseseră amândoi colegi de emigraţie; din fericire, Eugen,  datorită talentului său de grafician, fiind repede recunoscut şi solicitat de marea presă Vestică. La masă, Eugen nu a vrut să rămână, având –zicea - pentru o oră, un alt program, stabilit înainte, sau, cu sensibilitatea lui poverbială, evita cât putea imaginea decrepitudinii.

În timpul pomenitei mese, şi în toată după-amiaza acelei zile care se potrivise atât de frumoasă, surprinzător, nu m-a întrebat nimic despre lumea literară şi nici despre cineva anume dintre cunoscuţi  şi am crezut că o să-l bucure invitaţia  să bem o cafea, pe malul Lacului Herestrău la Cafeneaua La Fiţe, unde i-am spus că vin toate frumuseţile Bucureştilor. Şi, întradevăr, s-a bucurat,  iar Eugen Mihăescu m-a susţinut descriindu-i cu farmecul de povestitor şi cu umorul lui stenic universul acelei lumi tinere: - O să vedeţi maestre cum arată o sărbătoare naţională a tinereţii la Porţile Orientului, de azi.

- Atunci, deşi stânjenit de înfăţişarea lui de bătrân, uzat de viaţă şi plictisit credeam, de viaţă, văzându-l că se bucură şi i se aprind ochii, şi se rează-mă liniştit şi destins de spătarul fotoliului de paie aşezat chiar pe malul lacului care străucea argintiu ca o mare adevărată, mi-am adus aminte că voiam să-l întreb cine e personajul descris în nuvela Davida, fiindcă de ani întregi căutam un răspuns şi într-un târziu am ajuns să cred ca am descoperit prototipul în Marta Nicolescu, fiica academicianului Miron Nicolescu, matematicianul, şi o făcusem şi pe Marta, acum soţia Arhitetului Ascanio Damian, să creadă că ea este Davida.

- Nu! Nu e vorba de Marta Nicolescu! Nu! In Davida am descris pe altcineva. Când eram căsătorit cu Henriette Ivone Stahl, ocupam un mic apartament la etajul trei sau patru al unui bloc burghez de pe bulevardul Republici, în apropierea Liceului Iulia Hajdeu.

Şi repede mi-am amintit ca l-am văzut acolo intr-o dimineaţă, pe la unsprezece,  venisem tot pentru un interviu, eu şi mai tânar reporter la Radio.

Apartamentul era sufocat de mobilă franţuzească în foiţă de aur şi, în dormitor, unde m-au primit, erau şi doua paravane îmbrăcate în mătase chinezeasca cu poveşti cu kimonouri. Petru Dumitriu şi Henriette Ivone Stahl se aflau în pat, sub o plapumă de mătase rosie peste care se răsfrângea zăpada cearceafului şi el sufocat de broderie, iar ei ţineau pe genunchi fiecare câte o tavă de argint pe care se afla micul dejun. La picioarele patului, un roi de pagini albe cu scrisul lui cu creionul, un manuscris al vreunei nuvele aruncat pe măsură ce paginile se cereau înnoite. M-a frapat faţa ei frumoasă, dar mi s-a părut năclăită de o crema demachiantă care îi scălda obrajii gălbui, la fel de galbeni ca părul despletit căzând pe umeri şi nu mi se părea, era totuşi frumoasă, dar bătrână, aşa o vedeam eu, ,, cu 24 de ani mai în vârstă” decât el, işi aminteşte chiar Petru Dumitriu, deci putea să aibă 44-47 de ani, pentru mine, care aveam 19-20, era bătrână.                

-Sub apartamentul nostru, a continuat Petru Dumitriu - locuia Vladimir Streinul, criticul. Era, mi se pare, închis atunci.

Şi când noi urcam pe scări, după-amiaza, ne întâlneam cu o fată frumoasă, neagră, ca o statuetă neagră, veselă, viforoasă, cu ghiozdanul de gât. Era fata lui Vladimir Streinul, actriţa de azi a Naţionalului, Usi Iordache.

În timpul direcţiei mele la Naţional i-am povestit actriţei şi a inceput să plângă.

Să ne reîntoarcem la cafeneaua La Fiţe. După o vreme, în care a rămas pe gânduri, sorbind cafeaua şi, parca înviorat de asediul tinereţii, a continuat ca şi când ar fi reluat cu glas tare un monolog pe care îl rememora, poate, numai pentru el.

-Când am plecat, eram doar noi trei. Şi brusc: -Să ţii minte dragă Sărarule Dinule: Eu, Barbu şi Ţăranul!(Marin Preda). Pe mine m-a interesat însă, tot timpul, Barbu. Cu Barbu m-am întâlnit la Paris şi am fost la o cafenea şi i-am spus înainte să deschidă el gura; nu ştiam cu ce ocazie venise el la Paris: Barbule, să nu faci greşeala sinucigaşă să rămai aici, nu numai la Paris, în tot Vestul. Aici nu vei fi niciodata altceva decât nimeni!

Şi acum citez din eseul Nu cred, mă rog:

,,Pentru a mă exprima căt mai concis posibil, pentru a face insuportabilul suportabil pe moment, iată cele Şapte Porunci ale Urâţeniei Vestice.

Să nu fii străin.

Să nu fii diferit.

Să nu ai demnitate, să nu fi integru şi, preferabil, să nu fii deloc, dacă nu eşti bogat.

Nimic nu are mai mult succes decât  succesul. Nimic nu are succes  în afară de succes, de orice fel ar fi acesta. Dacă se poate, cras, arogant, insultător, împotriva oricărei decenţe, ruşini, modestii şi împotriva bunelor maniere. Succesul trebuie să se facă simţit, trebuie să fie invidiat,trebuie să fie ofensator.

Dacă eşti aşa deştept, de ce nu eşti bogat? Deşteptăciunea nu înseamna nimic. Nimic nu are însemnatate în afara de bani.

Dacă nu esti bogat, de ce nu taci?

Dacă nu eşti bogat, de ce nu te ascunzi? De fapt, de ce nu te duci să te spânzuri!?”

...........................................................................................................

,,Românii din Paris mă urau pentru ca fusesem sclavul comuniştilor chiar si la 20-30 de ani după ce ma lepădasem de ei si după ce scrisesem cea mai bună carte a lor, a românilor din exil, despre
Imperiul Josnic, Incognito iar ei scuipă pe ea-in cel mai bun caz”.

În remarcabila prefaţă eseu care m-a impresionat şi vă va impresiona sigur prin tulburătoarea onestitate a unui scriitor adevărat, semnată de Marta Petreu, se spune:

,,Incognito are o constructie la fel de frumoasă si de complexă precum Maestrul si Margareta (aparut in revista Moskva, între noiembrie 1966 si ianuarie 1967, iar în străinătate începând cu 1967),  roman de care il apropie tema cristică in vremuri de teroare comunistă. Merită de altfel să medităm la faptul că in fata terorii socialismului real din Uniunea Sovietică si din România, doi scriitori mari au răspuns prin soluţia religioasă: la Bulgakov, soluţia lui Isus şi a Diavolului care face ordine si pedepseşte răul; la Petru Dumitriu, soluţia unei noi religii, în esenţă cristică, o religie secretă, a solidarităţi celor umili si a bunatăţii revărsate iertător peste lume...”

Occidentul – suntem cu mult inainte de Soljeniţân, de spargerea prejudecăţilor stângiste despre presupus - minunata lume a comunismului - a primit cartea romancierului român cu moderaţie. Emigraţia românească din Vest, care niciodată nu a judecat pe niciunul dintre intelectualii români de extremă dreaptă refugiaţi in Apus, l-a judecat pe Petru Dumitriu pentru colaborarea lui cu puterea comunistă si l-a găsit vinovat; drept urmare, emigraţia românească din Apus a primit cu rezerve capodopera lui Petru Dumitriu, deşi măcar descrierea comunismului real românesc, cu Securitatea lui si lupta lui de clasă, ar fi avut de ce să-i stârnească interesul; iar acest punct de vedere rezervat, dacă nu chiar agresiv- critic, s-a impus pană astăzi si în ţară. Cota de scriitor a lui Petru Dumitriu a rămas deci mult sub valoarea romanelor lui, din care Incognito este capodopera - dar in limba franceză - iar Cronica de familie, vârful creatiei româneşti”.