Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Fals jurnal de ieri şi de azi. Spovedanii la Slătioara (I)

3
10 Apr 2020 07:28:44
Dinu Săraru

... pentru că atunci când eu am ajuns în Bucureşti, şi la liceu, şi în primul an de reporter la Radio, unde m-am bucurat de prietenia solidară a unei colege de redacţie bucureştence, eram îmbrăcat în haine de dimie săină – maronie -, ţesută în război de fina Anica, colega, mângâindu-mi mâneca vestonului şi înţepându-se în asprimea stofei din lână de oaie ţigaie, m-a întrebat:

” - Ce fel de stofă e asta?

- De Slătioara, am răspuns eu

-Şi cine ţi-a croit hainele?, a continuat ea

- Croitorul nostru vestit, Gică al lui Docu din Manaseşti, un cătun al Slătioarei, care era şi  cel mai mare vânător al satului meu cu care m-am dus în Măgură după iepuri şi am şi împuşcat primul iepure, în vârful Măgurii, la Lacul cu trestii.”

Fireşte, Gică al lui Docu nu era cunoscut pe Calea Victoriei, în mijlocul căreia şi în capul străzii Popov, Popov, părintele rus al Radioului, era o croitorie de lux la care aveam să-mi fac şi eu, ambiţios, primul costum de bucureştean.

Dar la noi la Slătioara, Gică al lui Docu era într-adevăr vestit şi trebuia să te înţelegi cu el de la începutul toamnei ca să ai costumul gata măcar la Buna Vestire, să te îmbraci cu el de Florii şi, a doua oară, la Prohod, în Vinerea Patimilor, şi, mai ales, în Noaptea de Paşti, la Înviere, când tot satul zicea: ”Măi fratele meu, fir-ar al dracului acest Gică al lui Docu, uite cum cad hainele pe un creştin când le croieşte el faţă de croitorii ăilalţi toţi, câţi mai sunt, care-i obligă pe privitori să recunoască: cum a pus, domnule, hainele pe omul ăsta, parcă le-a pus cu furca.”

Pentru că am venit în Bucureşti şi am intrat la 18 ani în gazetăria radiofonică îmbrăcat în haine de dimie, am rămas cu parfumul lor în minte şi cu sărbătorile în suflet, fiindcă Buna Vestire şi Săptămâna Mare cu Vinerea Patimilor şi Învierea, pe mine, toate la un loc, întotdeauna m-au întinerit în fiecare an şi nu m-au îmbătrânit cum s-ar fi cuvenit şi, azi, la Slătioara, îmi dau seama cât de tânăr pot fi în mintea mea şi în sufletul meu, azi, la 88 de ani, când ştiu că poimâine mă aşteaptă Duminica Floriilor.

Şi mă întorc în timp la această duminică a Floriilor, când întotdeauna, chiar şi în plină ultimă ninsoare a mieilor – vedeţi a oilor tinere! – răzbesc cireşii sălbatici şi albesc Măgura Slătiorului toată şi înfloresc întotdeauna şi merişorii roşii în grădini şi căpriţele albe pe dealuri şi, mai ales, pe dealul din faţa Câmpiei Polovragilor, parcă ar ninge cu flori în această duminică şi nu pot să uit pâlcurile în şir ale slătiorenlor ţărani, cu copiii de mâna dreaptă şi în stânga cu smicele de salcie înfruzită, închipuind, desigur, în mintea lor crengile de finic cu care a fost întâmpinat Isus la Ierusalim.

Cele trei sărbători pomenite în această Spovedanie au fost şi au rămas pentru mine clipe reper de puritate sufletească, de curăţenie morală, trepte ale şcolii vieţii, cu care şcoală începea pe timpul meu formarea morală, educaţia respectului faţă de valori pe care se întemeiau caracterele şi identitatea şi personalităţile.

Am rămas şi la Bucureşti, unde mi-am petrecut peste trei sferturi de veac viaţa, ca şi când aş fi fost la internat, aşteptând să mă întorc mereu acasă care nu era decât sub cerul Slătioarei, boltit peste Măgura Slătiorului şi Munţii Căpăţânii.

Aşa se justifică şi faptul că Trilogia ţărănească şi în ”Nişte ţărani” şi în ”Iarba vântului” şi în ”Crimă pentru pământ” se pomeneşte mereu ca de o axă a lumii ţărăneşti de sărbătorile Bunei Vestiri, ale Duminicii Floriilor şi ale Paştilor, şi mai presus de ele, în toate aceste cărţi se află trimiterea la seara Prohodului, Prohod cu care s-a confundat în conştiinţa mea întreaga biografie a ţăranului român şi nu întâmplător am ajuns să scriu ”Crimă pentru pământ”, structurând cartea ca pe un prohod în trei capitole mari, corespunzătoare prin filosofia morală celor trei Stări ale Prohodului.

Întorcându-mă în timp, azi înţeleg şi mai bine de ce Prohodul cuprinde în el biografia morală a ţăranului român şi Purgatoriul prin care s-a consacrat identitatea universului spiritual ţărănesc.

Duminica Floriilor, de care ne mai desparte o zi, a rămas, chiar şi pentru lumea ţărănească de azi, grav răvăşită şi pustiită până la urmă de tăvălugul globalizării cu orice preţ, o secundă din bucuria speranţei care a întemeiat filosofia spaţiului mioritic, cum numea geografia noastră spirituală marele poet Lucian Blaga.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Adrian Foangǎ
10.04.2020, 08:10:02

Domnu Dinu, astea sunt nostalgii ce nu-si mai au rostul. Romanii au ramas cu d'astea bisericesti, cu cele "sfinte", cu popimea rapace... estimp, nu stiu sa se spele pe maini, n-au dinti in gura, si isi fac nevoile in fundul curtii! Hai sa mai trecem peste astea si sa ne agatam nitel de secolul in care traim.

+2 (6 voturi)
popescu alina
10.04.2020, 11:09:35

Sunt câteva fraze notabile în text, deși nu e limpede cărei categorii se alătură Dinu Săraru, la venerabila vârstă de 88 de ani : personalităților, ori țăranului român? Trecând însă peste gluma cu viața bucureșteană resimțită „ca la internat”( să fim serioși, domnule director!), romancierul și marele om de teatru nu se dezminte în final: înțelepciunea nu-l ajută să priceapă miezul lucrurilor de azi și preferă să întoarcă spatele prezentului cu dispreț , etichetând globalizarea „tăvălug” inutil.

+1 (3 voturi)
imsi imsi
14.04.2020, 14:02:29

popescu alina Dsoara cind vei scrie si dta tot atit cit dl Sararu atunci iti vei permite sa intorci spatele cui vrea inima si cugetul dtale.

-1 (3 voturi)
Modifică Setările