Fantomele din port

Este vremea nopţii de iarnă. Puţina lumină care mai ajunge până aici nu reuşeşte să dea la o parte ceaţa translucidă care intră în sufletul oamenilor şi în textura materialelor. Zilele par să înceapă seara şi să nu plece niciodată mai departe.

Vântul şi ploaia îşi fac de cap prin port, unde sunt par să fie mai multe fantome decât oameni.

Din corabia noastră, se mai vede, din când în când,  fum doar la o alta. Cine ar rămâne să locuiască iarna în portul îngheţat?

Nu ştiu, nu am văzut pe nimeni urcând sau coborând. Poate că există fantome friguroase şi ele s-au refugiat acolo.

De pe frigiderul unde stau nu pot vedea tot portul. Dar nici marinarii nu au vorbit, vreodată,  despre alţi rătăciţi pe aici. Nici vara locul nu este primitor. Trebuie să fii foarte priceput ca să intri, iar pe ţărm nu ai mare lucru de făcut.

Asta i-am auzit spunând, de multe ori. Şi totuşi au rămas aici, de la începutul iernii. Dar nu pentru că ar fi vrut. Dimpotrivă.

Într-o dimineaţă au găsit vasul scufundat.  În seara dinainte făcuseră un chef monstruos, nici unul dintre ei nu îşi mai amintea cum se întorseseră la bord. Cum nu aveau nici un program clar, toate serile se terminau în micul bar de pe chei. Câteva mese, şi un singur om care se ocupa de toate.

Corabia era şi acum în port, cu tot cu gaura din partea dinspre ţărm. Doar că apa nu mai intra în ea. Şi marinarii erau în continuare pe corabie, doar că nimeni nu îi mai vedea.

Când şi-au dat seama că nu mai pot pleca, au început să îşi organizeze viaţa cea nouă. Nu ştiu de unde, dar aveau bani la discreţie. În primele zile îşi făceau cumpărăturile la magazin, lăsând plata lângă casă, deşi ar fi putut pleca şi fără acest gest.

Aşa am ajuns eu la bord. Sunt o cutie de iaurt bio, albă cu verde, care nu a mai fost mâncată. După câteva zile, marinarii şi-au dat seama că statutul de fantome îi scutea de grija mâncării. Aşa că frigiderul a rămas gol, iar deasupra lui am rămas eu, ca un observator din altă lume.

Timpul lor, mereu liber, începea cu jocuri de cărţi şi se termina la bar. Puţine vorbe mai rămâneau să fie spuse. Zilele se repetau fără ca monotonia lor să supere pe cineva.

Cei patru marinari îşi acceptaseră noua condiţie, de parcă ştiau că aşa se va sfârşi, la un moment dat, aventura lor.

Nu ştiu care dintre ei este căpitanul. M-am întrebat de multe ori. Cel mai vârstnic este un străin înalt şi palid. În unele dimineţi cântă melodii de la el de acasă. Întotdeauna aceleaşi, dar uneori par explozii de bucurie, alteori par să se audă lacrimi grele în vocea sa.

Ceilalţi trei vorbesc rar şi îmi este greu să îi diferenţiez. Mai ales că sunt mereu îmbrăcaţi în uniformă.  Poate că acest mic echipaj a fost părăsit de comandant, înainte de a părăsi el lumea celor care au nevoie de hrană.

Seara la bar îşi plătesc corect consumaţia. Vorbesc în şoaptă şi par că nu vor să deranjeze pe nimeni. Patronul este foarte mulţumit de aceşti clienţi. El îi poate vedea, foarte bine chiar. Când pleacă,  se uită lung în urma lor. Îşi aminteşte perfect noaptea de la sfârşitul toamnei.

Cei patru marinari se imbătaseră cumplit. Făcuseră un tărăboi teribil şi nu a reuşit decât dimineaţă să îi ducă înapoi pe corabie. Era obosit şi furios pe aceşti chefli de care nu mai reuşea să scape.

- Decizia de a va găuri barca a fost cea mai bună pe care am luat-o vreodată, zâmbeşte în sinea sa.