Fericirea. Despre Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu a primit Premiul Tîrgului de la Leipzig

Dacă e premiat un scriitor, eu sunt fericit. Dacă e premiat un scriitor bun, fireşte. Mircea Cărtărescu e un scriitor bun, şi e premiat. Iar eu, mă repet, sunt fericit.

Îmi amintesc că, în primul an de facultate, foindu-ne pe culoarul Facultăţii de Litere din Cluj şi aşteptîndu-ne destinul trist la examenul cu triada Doina Curticăpeanu-Georgeta Antonescu-Ioana Both (am fost tăiat pentru că n-am citit Învăţăturile lui Neagoe Basarab) un coleg a perorat despre „postmodernismul cărtărescian”. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu el, dar eu unul atunci am auzit prima dată numele lui Mircea Cărtărescu.

Mai apoi, am citit De ce iubim femeile şi Frumoasele străine. În ambele m-a vrăjit umorul foarte fin, scriitura orală şi intimă, de parcă l-aş fi ascultat pe autor într-o cafenea, în tihna mirosului de cafea şi a singurătăţii în doi. Am încercat să citesc Orbitor şi n-am reuşit, şi am privit circumspect admiraţia pe care scriitorul l-a manifestat faţă de Traian Băsescu.

Dar lucrurile astea ţin de ”om”, ca să zic aşa, de faptul că toţi suntem oameni şi niciunul dintre noi nu poate scăpa de condiţia asta. De „scriitor” ţin operele sale, Levantul genial, cele două volume pe care le-am amintit, doctoratul despre postmodernism, şi în primul rînd proiectul Cărtărescu, adică norocul şi încăpăţînarea cu care scrie şi nu face nimic altceva.
 

„Ce a făcut în viaţa asta? Are o casă pe deal. Orice bancher îşi poate permite una mai frumoasă.” Am citit asta despre Thomas Mann şi de aceea îmi place proiectul cărtărescian: ţine sus orgoliul meşteşugului. Cu toată eminesciada asta idolatră oamenii încă mai cred că scriitorul nu trăieşte, nu mănîncă, nu trebuie să-şi plătească taxele, el scrie din nimic şi-şi mănîncă inspiraţia. Dacă iubeşte, iubeşte cumva pentru că aşa e scris în fişa postului: iubeşte, suferă şi scrie. Din ce să-i plătească un Garrone iubitei, asta e o întrebare pentru cei care n-au înţeles Scrisoarea III.
 

Pe lîngă faptul că e un scriitor foarte bun, Mircea Cărtărescu mai joacă şi un rol social. Transmite publicului faptul că scrisul e o meserie ca oricare alta. E şi inspiraţie, dar şi muncă, şi nu puţină nici uşoară. Nu e nicio ruşine să trăieşti din ea.
 

Primind premiul Tîrgului de la Leipzig, el l-a primit de fapt în numele întregii literaturi române, a întregii bresle de scriitori. L-a primit şi Eminescu, şi contemporanii. Şi Nostalgia, şi Travesti. Şi un meşter al scriitorimii din ţara asta.

Cum am mai spus, eu mă bucur enorm.