FILIT 2019 Richard Ford: Ca scriitor, scopul meu e să nu las nimic nefăcut. Nu o să ajute pe nimeni dacă rămân prea multe poveşti nespuse

Scriitorul american Richard Ford a urcat, vineri seară, pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, pentru a răspunde întrebărilor adresate de criticul literar şi scriitorul Marius Chivu.

Semeţ, cu ochii de parcă ar fi strâns în ei seninătatea lacurilor din Montana- acolo unde a trăit şi despre care a şi scris în repetate rânduri- Richard Ford (75 de ani) trece din când în când, cu soţia sa, Kristina, prin Casa FILIT, din Piaţa Unirii.

La fiecare apariţie, e abordat pentru a face o poză sau pentru a da un autograf, invitaţii pe care nu le refuză, zâmbindu-i politicos fiecărui doritor. Elevi de liceu, jurnalişti sau scriitori, toţi îşi zâmbesc complice când îl văd. 

La seara FILIT, pe scena teatrului, Ford îl face rapid pe Marius Chivu, gazda serii şi un mare admirator a literaturii sale, să scape de emoţiile fireşti unui astfel de raport. Când o ţine din glumă în glumă, când devine extrem de serios, în special când vorbeşte despre familie şi despre soţia sa pe care o menţionează des. 

Marius Chivu: Am aşteptat atât de mult să vii în România, cum îi aştepta bunicul meu pe americani. Richard Ford: Eu cel puţin am venit.

În mod ironic, mergând înapoi, în trecutul autorului, dacă s-ar fi pus rămăşag pe viitorul său, nimeni nu i-ar fi pus eticheta de scriitor. Ford e dislexic, motiv pentru care a citit prima carte „serioasă” pe când avea 19 ani. Era „Absalom, absalom!”, romanul lui William Faulkner. Până atunci citise cărţi de copii, uşor de lecturat. „Tatăl meu nu a citit niciodată vreo carte, iar mama citea bestsellere. Probabil a crezut că nu eram interesat să le citesc. Nu eram. Ea se baza pe şcoală ca să mă înveţe să citesc şi eram încet, foarte încet”. 

Când Chivu îi menţionează o perioadă de după moartea tatălui său, în care obişnuia să intre în casele oamenilor, să fure arme, maşini, tot soiul de lucruri, Ford răspunde şugubeţ: „da, făceam asta şi înainte să moară”. Soţia sa, Kristina, l-a informat însă cum stau lucrurile astăzi, când „tehnologia a ajuns atât de departe încât vechea metodă de a intra undeva ca să furi ceva, doar ca să vezi dacă poţi să scapi, nu mai funcţionează. La 75 de ani, m-am lăsat bătut”.

Dublul act de eliberare al lui Richard Ford 

Zero- decretează, la un moment dat, Ford, când este întrebat care erau şansele ca tocmai cineva ca el să ajungă un scriitor de-un asemenea calibru.Rectificare: care erau şansele să ajungă scriitor? Zero, repetă, menţionând importanţa momentului în care i-a murit tatăl. Pe atunci, avea doar 16 ani, iar tragedia s-a dovedit a fi „un act eliberator al vieţii mele care a făcut lumea să pară mai deschisă”. 

„E pur şi simplu trist şi tragic că şi-a pierdut viaţa la o vârstă atât de prematură, adică la 55 de ani. Dar a fost ceva care a avut un efect eliberator asupra mea. E ceva atunci când tatăl îţi moare în braţe, iar mama e pierdută într-un fel...acele momente de mici coliziuni ale logicii şi sentimentului sunt instructive. Condiţia felului în care se presupune că ar trebui să te simţi în legătură cu moartea tatălui tău este cumva contrară felului în care te simţi... Am fost foarte trist să-mi pierd tatăl, l-am iubit pe tata foarte mult, mama l-a iubit...dar pentru mine, este pur şi simplu o jale în care se amestecă multe”. 

Actul de eliberare avea să se continue în viaţa lui Ford, odată cu apariţia celei care îi este soţie de 51 de ani, cea care l-a eliberat „mai mult decât orice altceva...pur şi simplu prin caracterul ei, ceea ce a fost mai mult decât semnificativ”. Relaţia sa cu Kristina semănă cu cea pe care părinţii săi au avut-o, degajând aceeaşi apropiere, observă mai departe Chivu.

Marius Chivu: Kristina a fost ultima iubire, a fost şi prima? Richard Ford: Asta e o întrebare foarte personală. Da! 

„Mereu am văzut căsătoria ca fiind ceva pentru totdeauna, aşa am gândit mereu. Asta e înţelegerea mea asupra căsătoriei- nu e o regulă, nu e o lege- e doar felul în care am văzut îndrăgostirea”.

(Foto: FILIT Iaşi)

Suportabila uşurătate a scrisului

Nu e nimic greu în a scrie, explică Ford când este întrebat care a fost cea mai dificilă parte în a scrie despre tatăl său, la mai bine de 50 de ani de la moartea acestuia. „Dacă ar fi atât de greu, nu aş face-o, dacă ar fi atât de greu, nu aş putea s-o fac. A fost o bucurie şi o mare uşurare să scriu despre tata. Era pur şi simplu că a murit când aveam 16 ani aşa că nu a fost la fel de prezent în viaţa mea ca mama. Mi-a luat mult timp să acumulez material brut, să mă gândesc cum o să pot, de fapt, să încadrez povestea pe care o spuneam despre viaţa lui. Dar nu a fost niciodată dificil, mereu mi-am dorit s-o fac... A fost minunat să fiu capabil să comemorez viaţa acestui bărbat pe care viaţa nu l-a comemorat şi să fac din faptul că era un bărbat destul de normal un subiect de împărtăşit”. 

Ce urmăreşte Ford atunci când scrie este să îi spună cititorului, „uită-te la asta, nu ai mai observat-o înainte. Nimeni nu ţi-a zis că asta e important, îl vezi zilnic, uită-te la el. Poate o să îţi dai seama că e mai important decât credeai, atunci ai putea crede că şi viaţa ta e mai importantă decât credeai tu”. Iar pentru că un asemenea scop implică strict o punere nouă în perspectivă a realităţii, Ford nu crede nici că scrisul e ca o competiţie. Se bucură de fiecare dată când colegii săi sunt bine primiţi în lume şi nu se simte prost când unul dintre ei reuşeşte şi el nu. 

Următoarea carte a lui Ford, a cincea cu Frank Bascombe (personaj-n.r), îşi are acţiunea în prezent, în America lui Trump, pentru care scriitorul îşi mărturiseşte antipatia. 

„Mă tem că da (e în timpul lui Trump-n.r.). Şi e foarte greu să scrii numele lui Donald Trump pe o pagină fără să simţi că îţi îneci toată cartea. Probabil că va apărea o strategie ingenioasă. E greu să îi pronunţi numele, te doare ceva. O  să găsesc o cale să îl am pe omul ăla în carte fără să-i scriu  numele mult. E un nume urât”. Dar ce moment din scrierea unei cărţi e preferatul său? Mijlocul, atunci când „nu poţi să-ţi aminteşti începutul şi nu ştii încă finalul”. De ce? Pentru că, explică Ford, acela e momentul în care poţi să fii cu adevărat prezent- definiţia scriitorului în viziunea sa- când ştii că tot ce faci ar putea face cartea mai bună. 

Proză scurtă şi decizii arbitrare

Richard Ford ţine mereu în buzunarul de la piept al sacoului un carneţel în care îşi notează ideile care îi vin. Îi place să îşi facă planuri, dar crede că în ceea ce priveşte scrisul, fiecare o face cum poate, nu există nişte paşi. Când vine vorba însă de a decide dacă următoarea carte va fi un roman sau un volum de povestiri, totul e arbitrar. „Iau genul ăsta de decizie bazându-mă pe cât de multă energie simt că am. Dacă simt că am sursă de energie pentru trei ani, voi scrie un roman. Dacă simt că am o sursă de câteva luni, atunci voi scrie povestiri scurte”. 

De fapt, prima dată când a scris proză scurtă a fost dintr-un motiv pragmatic, pentru că „era o vreme în SUA când oamenii îţi cereau să citeşti texte în public...toţi aveau mereu o povestire pe care s-o citească publicului. Şi m-am gândit: <<Fir-ar, am nevoie de nişte povestiri pe care să le citesc în public!>>. Nu a fost ca majoritatea deciziilor artistice, a început pe o bază practică, raţională. Stăteam la un capăt al canapelei fără o povestire scurtă pe care s-o citesc”. 

„Nu o să ajute pe nimeni dacă rămân  prea multe poveşti nespuse”

Ford are o singură temere: o viaţă prea lungă. Totuşi, oricât va dura ea, la final, nu îşi doreşte să mai aibă „balast”. În alte cuvinte, vrea să se folosească de tot ce are în scris, pentru că „nu o să ajute pe nimeni dacă rămâne prea multe poveşti nespuse”. În 2009, Adam Gupnik scria un text despre John Updike, la scurt timp după moartea acestuia, în care spunea că acesta ajunsese „exprimat pe de-a-ntregul” (fully expressed). Ceea ce nu înseamnă, a explicat Ford, că scria despre el însuşi, ci că Updike nu lăsa nimic nefăcut. „Şi ăsta e şi scopul meu ca scriitor, să nu las nimic nefăcut”. 

Prietenia. Ray Carver

Tobías Wolff, Raymond Carver şi Richard Ford, în 1977 (Foto: via Pinterest)

În urmă cu 15-20 de ani, Marius Chivu îşi comanda de pe Amazon antologia ”The Best American Short Stories” (pe anul 1986), second-hand, pentru 1 dolar şi 44 de cenţi. O comanda pentru că văzuse că selecţia fusese făcută de celebrul Raymond Carver. Acesta introdusese în ea şi un text de-al lui Ford, ”Communist”. Într-un număr al revistei „Granta“, din august 1988, care a apărut când Carver murise deja de cancer la plămân, era o fotografie cu el, Ford şi Tobias Wolff, făcută în Londra. Aici, Ray Carver a scris un eseu despre prietenie*, din care Chivu a citit un fragment.

„Băieţii ăştia trei se simt atât de bine împreună, fiind ei înşişi. Pe scurt, fiind prieteni. Le place ca lucrurile să meargă fix aşa. Să dureze. Şi vor dura, până într-un punct. Acel punct e moartea. Care în poză e lucrul cel mai depărtat de vieţile lor. Dar e ceva care nu e niciodată departe în gândurile lor atunci când sunt singuri, nu când sunt împreună şi se distrează, ca atunci cum erau la acea vreme în Londra. Lucrurile se sting. Lucrurile ajung la un sfârşit. Oamenii încetează să trăiască. Sunt şanse ca doi dintre cei trei prieteni din această fotografie să trebuiască să privească rămăşiţele- rămăşiţele celui de-al treilea prieten, atunci când soseşte timpul. Gândul e dureros şi terifiant. Dar singura alternativă la a-ţi îngropa prietenii este că ei vor trebui să te îngroape pe tine”. 

Ford a învăţat de la Ray Carver cum e să fii faimos, mai specific cum se poate să rămâi normal în această ipostază, să rămâi tu însuţi. „Unii oameni devin faimoşi şi sunt nefericiţi, ei bine, el nu era niciodată nefericit faimos fiind”. 

*Textul original poate fi citit aici.