Filosoful-călător

Să scrii o biografie senzaţională despre un filosof este un lucru destul de complicat. Vorbele lui Constantin Noica despre sine sunt valabile pentru (aproape) toţi filosofii: „biografia mea e bibliografa mea”, „viaţa mea e compusă din ideile mele”.

Fie că au scris, fie că nu au scris – lăsând doar rostirile lor memoriei umanităţii – filosofii deţin, în rândul creatorilor, supremaţia în ceea ce priveşte disciplina retragerii, a auto-ocultării, a discreţiei, urmaţi fiind, în această ordine, de compozitori şi de pictori.

Nietzsche însă este un caz deosebit – iar acest lucru este pus într-o lumină cât se poate de clară de Sue Prideaux în excepţionala ei biografie. Gânditorul prusaco-elveţian are o viaţă la fel de efervescentă, de agitată, de neliniştită, de căutătoare precum gândirea lui. Nici nu se putea mai bine pentru un filosof al vieţii, pentru un filosof care proslăveşte viaţa – cu toate contradicţiile ei, pentru un filosof al cărui ultim cuvânt este un imn închinat „eternei reîntoarceri”.

În cazul lui Nietzsche, cuvintele lui Noica ar trebui citite invers: viaţa lui îi pune în act ideile, viaţa lui se contopeşte până la indistincţie cu gândirea lui. Departe de a fi suportul tern şi static al unui spirit avântat spre cucerirea tărâmurilor nevăzute ale spiritului, viaţa lui Nietzsche este – ca şi gândirea sa – viaţa unui călător, a unui nomad, a unui aventurier neostoit, insaţiabil, avid, până la nevroză, de noutate, de schimbarea perspectivelor, de mişcare. Ştim că unul din motivele acestei înclinaţii spre schimbarea reşedinţei – era starea lui de sănătate, extrem de precară. Ca un elefant ce-şi simte mereu sfârşitul aproape, Nietzsche pleacă de lângă turmă – nu ca să sfârşească departe de ea, ci pentru a căuta un cer şi un pământ mai prietenoase cu mădularele sale. De altfel, în epocă – urmând o mai veche tradiţie medicală – recomandarea călătoriei era aproape un panaceu; era leacul eficient al melancoliei ori, sub soarele meridional, al tuberculozei şi al câtor altora.

Dar Nietzsche s-a născut pare-se sub zodia călătoriei, căci fiind născut la Röcken, la numai şase ani, după moartea tatălui său, familia se mută la Naumburg, iar la paisprezece ani părăseşte deja mediul familial pentru a studia la Schulpforta, într-un mediu scolastic semi-cazon în care întrevederile cu mama şi sora lui, Elisabeth, erau destul de rare. Studiile universitare le face la Bonn şi la Leipzig, apoi, numit profesor la numai 25 de ani, se mută la Universitatea din Basel, unde renunţă, la cererea conducerii universităţii, la cetăţenia prusacă pentru a nu fi chemat sub arme, din cauza îndatoririlor militare ce derivau din acest statut, ceea ce i-ar fi tulburat activitatea academică. Va rămâne apatrid toată viaţa (nu a luat cetăţenia elveţiană) şi în această calitate începe „periplul” său terestru – mai întâi, în jurul Wagnerilor, la Tribschen şi ulterior la Bayreuth, apoi la Genova, Sorrento, Capri, Pompeii, Herculaneum, Veneţia, Recoaro, lacul Como, Saint-Moritz, Roma, Tautenburg, Nisa, Torino – oraş unde şi are criza care pune capăt călătoriei sale conştiente. Ca o ironie a sorţii sau ca o confirmare a faptului că Nietzsche a fost născut sub zodia nomadismului, călătoria lui Nietzsche continuă, dincolo de voinţa lui, fiind purtat, simplu obiect de îngrijiri medicale şi familiale, dintr-un sanatoriu în altul, apoi în casa copilăriei sale din Naumburg, pentru ca, într-un final, după moartea mamei, să fie mutat de către diabolica Elisabeth la Weimer, unde locuieşte, încă viu, în propriul său „sanctuar” intitulat, gomos, Arhivele Nietzsche – unde rămâne până la „mutarea” definitivă în cimitirul familiei de la Röcken.

Practic, după cei zece ani de activitate academică la Basel, de unde demisionează din motive medicale, Nietzsche nu face altceva decât să călătorească şi să scrie, luptându-se cu o boală degenerativă (se pare un sifilis ereditar), bucurându-se până la entuziasm de intermitenţele ei – care accentuau, prin contrast, culorile fermecătoare ale vieţii „normale”, „sănătoase”. Cum a putut un om atât de bolnav, atât de torturat de cele mai înfiorătoare dureri fizice – să devină profetul acestei „singure lumi”, al aparenţei „în sine”, lipsite de orice esenţă, al vieţii ca atare? Răspunsul l-am anticipat deja: celui scufundat pe trei sferturi în infern – pământul i se va părea paradisul, iar absenţa durerii din trup este suficientă nu doar pentru a îndepărta suferinţa din suflet, dar şi pentru a-l umple de o plenitudine extatică.

Lumea lui Nietzsche este la rândul ei duală, scindată numai că nu între un topos ideal, platonico-creştin, al frumuseţilor şi perfecţiunilor celeste şi unul decăzut, imund, imitaţie caricaturală a celui dintâi, ci între unul mortifer, coşmaresc, îngrozitor – şi cel opus lui, adică o viaţă normală, lipsită de dureri şi suferinţă. Pentru cei ce trăiesc sub pământ, paradisul este pământul însuşi, suprafaţa, lumina zilei, faptul însuşi al apariţiei, posibilitatea mişcării şi, în consecinţă, spectacolul oferit de schimbarea infinită a perspectivelor. Paradoxul face ca unul şi acelaşi trup să încerce ambele stări, contradictorii („cel sănătos nu crede celui bolnav”) şi doar un om cu o îndelungată experienţă a suferinţei poate înţelege profunda unitate sfâşiată a vieţii. Dacă la Schopenhauer omul e legat prin trup de „noumenul” voinţei, la Nietzsche omul, omul suferind, este legat, tot prin trup, de perspectiva dublă, simultană, asupra vieţii: ca spectacol – încântător – construit pe temeiul unei agonii nesfârşite.

Boala însăşi este pentru Nietzsche o călătorie în abisurile fizice şi psihice ale propriei fiinţe. Ei îi datorează predispoziţia spre interpretarea „psihologică” a teoriilor morale, filosofice şi ştiinţifice sau a credinţelor religioase, în special a creştinismului. Numai un om care a cunoscut pe pielea lui toate condiţiile apariţiei resentimentului – îi poate descrie atât de bine avatarurile în cele mai neaşteptate zone ale „spiritului”. Tot bolii îi datorează Nietzsche – ne spune biografa lui – predilecţia pentru fragment şi aforism: fulguraţii ale spiritului între două crize de obnubilare, notaţii grăbite între plecări şi sosiri, improvizaţii geniale (de altfel Nietzsche era un foarte apreciat improvizator la pian) pe tema unei năzăriri.

Cum s-a definit singur, Nietzsche este un don Giovanni al cunoaşterii, un aventurier al spiritului. Aceasta nu înseamnă că „evenimenţialul” propriu zis a lipsit din viaţa lui, dimpotrivă: a avut prietenii solide, de o viaţă întreagă, a cunoscut, în bună parte, viaţa mondenă, cu saloane literare şi artistice, a intrat, prin Wagner, în contact cu cele mai selecte cercuri ale vremii. A iubit şi a fost iubit – o controversată relaţie a fost cea cu Lou Salomé, o adevărată femeie fatală, specialistă în producerea de devastări amoroase. Dar evenimenţialul a fost tot timpul pentru Nietzsche o poartă spre cunoaştere, o metodă, felul lui de a „experimenta” viaţa - „empirismul” celui care s-a despărţit de boala metafizică şi de cea religioasă.

Dacă peisajele îşi pun amprenta asupra creaţiilor, filosofia lui Nietzsche este la fel de mobilă şi de schimbătoare – pe cât este propria lui viaţă, iar unul dintre meritele deosebite ale cărţii lui Sue Prideaux este de a pune în legătură cărţile lui Nietzsche cu cadrele geografice, cu peisajele – naturale sau urbane – în care acestea au fost scrise. Nietzsche este un adevărat filosof al vieţii – unul „de teren”, unul care ia pulsul vieţii din cât mai multe părţi ale trupului ei, atât cât îi este omeneşte posibil, hrănindu-se frugal şi suportând, pentru aceasta, cele mai ascetice condiţii.

Succesul lui postum se datorează nu atât mistificării naziste, ci – citându-l tot pe el – „schimbării gustului” epocii. Gustul s-a deplasat de la filosofie la psihologie, de la metafizică la hermeneutică, de la religie la... morală. Schimbarea tot mai rapidă a „lumilor istorice” a făcut să devină tot mai vizbil că temeiurile lor ţin de „credinţe”, de „idei”, de „perspective” şi nu de vreo Idee, de vreo neclinitită formă arhetipală. Omul însuşi a devenit mult mai mobil, şi-a redobândit într-un fel nomadismul – devenind un veşnic drumeţ şi chiriaş, un perspectivist in actu.

P.S.

În mod regretabil, pe prezentarea-barbă de pe coperta a patra apare o informaţie complet falsă, contrazisă chiar de autoare: Nietzsche a fost apreciat şi iubit de Adolf Hitler.

De fapt, asa cum scrie autoarea biografiei lui Nietzsche, Hitler nu-l citise şi nu-l stima. Hitler era apropiat mai curând de sora lui, o zgripţuroaie antisemită şi nazistă până în fundul creierului ei...

Una din mizele importante ale  biografiei scrise de  Sue Prideaux este să dovedească că gândirea lui Nietzsche este complet opusă ideologiei naziste, naţionalismului infect german, rasismului. Se considera un 'european' şi îl scârbeau antisemiţii. De altfel, mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în afara 'Germaniei'. 

Acest articol a apărut în numărul curent al revistei România literară.