Filosoful în labirintul său

Filosoful Gabriel Liiceanu a împlinit de curând 77 de ani

Un portret al filosofului aflat la apogeu, dar şi un jurnal de lecturi sau „de idei“ în dulcele stil de pe vremuri, este „Caiet de ricoşat gânduri“, volum recent publicat de editura Humanitas, purtând semnătura lui Gabriel Liiceanu, cel mai important gânditor român contemporan.

Nu trebuie să descurajeze aparenţa masivă a volumului – cartea are aproape 350 de pagini şi este o (primă) ediţie cartonată –, pentru că mai rar un text (totuşi, filosofic/eseistic) mai prietenos cu cititorul şi care să se citească atât de uşor. Filosoful s-a despărţit demult de filosofia academică, „de sistem“ şi (aparent) rebarbativă pentru receptor, teoretizând chiar aceasta prin titlul cărţii „Cearta cu filozofia“ („Am scris aceste pagini între 1985 şi 1989, la o vârstă când, în filozofie, neputinţa de a construi un sistem ia forma certei cu filozofia. Cearta cu filozofia academică, cearta cu sistemul, cu livrescul şi cultura de aparat continuă să fie filozofie şi ea poate păstra încă forma livrescului şi a culturii de aparat şi poate fi chiar o ceartă sistematică“, scria autorul atunci).

„Literatură egotistă“

Filosoful, format după cum se ştie sub influenţă nicasiană/noiciană, se deplasa astfel spre o gândire mai liberă, mai eseistică, mai „fulgurantă“, ceea ce avea să-l ducă spre înclinaţia către şi fascinaţia pentru Emil Cioran, căruia avea să-i consacre câteva excepţionale documentare-interviu şi exegeze eseistice în anii ’90. În anii care au urmat, Liiceanu a devenit un maestru al literaturii confesive (aşadar, literaturii) româneşti, publicând cărţi admirabile, devenite bestseller-uri şi vândute într-un număr record de exemplare – serie începută cu „Uşa interzisă“ (2002) şi continuată de titluri precum „Scrisori către fiul meu“ (2008) sau „Întâlnire cu un necunoscut“ (2010).

„Este unul dintre cei mai importanţi autori de «literatură personală» din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs“, sună de altfel prezentarea autorului de pe site-ul editurii Humanitas, care plusează astfel: „autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă“. Mai mult, apropo de această „ceartă cu filosofia“, la lansarea seriei de cărţi Humanitas „12 cărţi despre lumea în care trăim“ din 2017 (dar şi la alte evenimente), scriitorul insista tocmai asupra acestei superiorităţi a gândirii libere, neîncorsetate, faţă de cea academică, accesibilă unui număr restrâns de „iniţiaţi“, şi astfel mai puţin aptă de a schimba lumea (lucrurile sunt discutabile, dar este cert că autori „non-sistemici“ precum Kierkegaard, Nietzsche sau Cioran au schimbat mult mai des dacă nu lumea, măcar destine).

„În marea trecere“

Actualul volum se află la intersecţia mai multora dintre preocupările eseistului: este în acelaşi timp un (fel de) jurnal (chiar dacă non-datat, sau rar datat, în mod accidental), însă unul „de idei“ (şi lui Noica i-a fost publicat de editor un volum masiv cu acest titlu, în primii ani ’90) şi de lecturi, conţine pasaje (pur) filosofice sau eseistice, dar şi „de implicare în «viaţa cetăţii»“. Într-un fel, acest „Caiet...“ aminteşte de (şi reînnoadă cu) „Jurnalul de la Păltiniş“ din anii ’80 (cel care l-a impus pe tânărul Liiceanu în conştiinţa publică), este un fel de „amurg al gândurilor“ (E. Cioran, care revine des, în mod firesc, în aceste pagini). „Titlul acestui volum mi-a apărut în minte când am deschis un caiet de format mare cu spirală şi coperţi portocalii şi am început să notez aproape zilnic fragmentele din care s-a alcătuit cartea de faţă“, mărturiseşte autorul într-o „Digresiune despre titlu“ introductivă, datată 5 aprilie 2019. Cartea are un motto desprins din „Însemnările postume“ wittgensteiniene.

Şi mai transpare ceva din aceste rânduri/pagini, ca la toţi marii autori aflaţi la senectute: o obsesie (amărăciune) a morţii/Morţii, o presimţire a Marii Treceri apropiate (Nabokov vedea în orice cărucior de copil forma unui sicriu; „Ştiu că am stat într-un uter. Ştiu că voi sta într-un sicriu“, scria şi Cărtărescu). (Desigur, există şi autori care-au scris mult despre moarte la tinereţe, presimţindu-şi sfârşitul prematur, precum poetul Cristian Popescu.) Liiceanu se apropie astfel unui Seneca, pe care-l şi citează de altfel.

„Am, la 70 de ani, toate ideile pe care ar fi trebuit să le am la 40 de ani ca să construiesc «o operă». Acum am ideile, dar nu mai am timp să le pun în operă“,

sună un pasaj impresionant din cuprinsul cărţii.

Un autor „postcoce“

Obsesia „operei“ nerealizate, nedesăvârşite străbate, de altfel, aceste pagini. „Ce straniu! Să simt dintr-odată că aş mai avea câteva lucruri de spus, de scris, dar că nu mai am timp pentru asta. Hai, grăbeşte-te! îmi spun în fiecare dimineaţă“, astfel de notaţii se succed. Sau: „Uneori sunt atât de ocupat că nu-mi mai încap în viaţă”, tot aici vorbind despre recuperarea „timpului risipit prosteşte o viaţă întreagă“. Această urgenţă a „timpului care nu mai are răbdare“ duce la un pasaj fulminant precum acesta:

„Fiind postcoce, cum îmi place să spun, pârguindu-mă târziu, nu voi apuca să-mi dau toate roadele înainte de a ieşi din scenă. Vrând-nevrând, trebuie să renasc, pentru a duce până la capăt tot ce n-am apucat să termin sau pentru a începe tot ce-aş mai fi putut să fac. Mă pregătesc pentru reîncarnare“.

Frazele (mi-)l amintesc pe Goethe, cel care îi cerea naturii un corp nou (nu degeaba germanul e autorul lui „Faust“).

Revenind la tema morţii („Moartea, ce deranj!“, glosează eseistul la un moment dat) şi pentru că vorbeam mai devreme de Seneca, acesta e citat pe parcursul cărţii cu: „Vreau să spun că te duci spre moarte chiar din momentul în care te-ai născut“, alături de alte două fraze aparţinându-le lui Johannes von Tepl („Plugarul şi moartea“) şi... S. Beckett (celebrul „Godot“). Tot aici sunt date şi mai multe „ricoşeuri“ pe tema „eliberării de frica de moarte“, posibile soluţii aparţinând unor Epicur, Seneca, Musil, Ernst Jünger, Cioran. Până la urmă, fraza definitivă este scrisă tot de Liiceanu: „Să-ţi devorezi, dintr-o singură înghiţitură, viitorul, să-l reduci la dimensiunea unei clipiri din ochi. Un simplu efort de imaginaţie concentrată şi iată-te pe catafalc“.

A nu se înţelege că volumul este unul deprimant sau cu o vocaţie testamentară. Multe gânduri sunt dedicate, spre exemplu, prostiei, o altă temă predilectă a autorului („Prostia ca rădăcină a răului“, o defineşte admirabil Liiceanu), sau conţin reflecţii despre discuţiile cu prieteni ai lui, precum Andrei Pleşu sau Lucian Boia. Volumul „Caiet de ricoşat gânduri sau despre misterioasa circulaţie a ideilor de-a lungul timpului“ va fi lansat la Bookfest, la standul editurii, sâmbătă 1 iunie, la ora 13.45, când vor vorbi: Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici (lansare urmată de o sesiune de autografe).