Fleacurile grave. Despre Apostol Bologa

Generalul Karg e fiecare român care nu înţelege ce înseamnă să nu fii român. Iar Apostol Bologa, fiecare maghiar neînţeles.

Recitesc Pădurea spînzuraţilor. Am citit romanul şi în şcoală, şi la facultate, dar de ambele dăţi cu frisonul celui încă nedezbrăcat complet de prejudecăţi şi cu timiditatea celui care nu ştie româna destul de bine. Acum, îl citesc cu lejeritatea celui care a tradus mult şi asta l-a ”deschis” atît din punct de vedere al limbii, cît şi din cel al înţelegerii şi empatiei.

Citesc biografia lui Rebreanu: şcoală de băieţi de la Năsăud, Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Sopron... Îmi dau seama ce ironii a trebuit să înghită băiatul cu părul de culoarea vîntului (portret perfect făcut de Lovinescu) cu chiar numele lui: acele e-uri închise, acel diftong despărţit în vocale. Eu, numit de fiecare român De-me-ni, eu să nu înţeleg?! Nu mă miră că a devenit un mare naţionalist român.

Mă zguduie chiar dedicaţia: ”În memoria fratelui meu Emil, executat de austro-ungari, pe frontul românesc, în anul 1917.” Apoi citesc cu înfrigurare scena dintre generalul Karg şi Apostol Bologa cînd cel din urmă vrea să se transfere pe frontul italian deoarece altfel ar trebui să se lupte împotriva conaţionalilor săi. A zdrobit reflectorul rusesc, deci generalul îi acordă bunăvoinţă pînă la un punct. Pînă ce ”îi pică fisa” şi îl întreabă: ”Dumneata eşti român?” Din clipa aceasta, ofiţerul superior inept şi ursuz refuză orice înţelegere: ”Ce?... Imposibilitate morală?... Ce vorbe sunt astea?... Cum îndrăzneşti? Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur şi simplu laşitatea unor oameni fără sentimente patriotice.” Pentru Karg, patriotismul te leagă de ţara în care te-ai născut. Satul lui Bologa făcînd parte din Monarhie nici nu se mai gîndeşte că omul poate avea şi inimă, nu numai certificat de naştere. Şi inima, aşa cum ştim şi din Pădurea spînzuraţilor, atîrnă foarte greu.

Nu vreau să fac aici apologia unui sentiment trecut prin atîtea demagogii. Vreau să fac pe românii care eventual nu înţeleg să înţeleagă. Oricine întreabă un puşti maghiar cu o notă de indignare în glas de ce nu ştie limba română; oricine se întreabă de ce vrea un părinte maghiar să-şi dea copilul la şcoală de limbă maternă; oricine se miră cu un dram de ipocrizie ”unde trăiţi dumneavoastră” — ei bine, toţi aceştia să se gîndească la Apostol Bologa. Vremurile sunt altele, din fericire, nu suntem pe front, dar fiecare dintre noi aparţine undeva şi doreşte să aparţină în continuare acolo, şi, mai important, îl doare dacă apartenenţa îi este pusă sub semnul întrebării. Tăbliţele bilingve, şicanele de primari şi toate celelalte sunt nişte fleacuri foarte grave.