„Floarea albastră“, un roman despre viaţa geniului romantic Novalis. Citiţi un fragment în exclusivitate

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Romanul „Floarea albastră“, scris de autoarea britanică Penelope Fitzgerald, apare la editura Nemira în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu. Citiţi în continuare un fragment oferit în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“.

Câştigător al National Book Critic Circle Award, romanul este povestea lui Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, ce scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului“ Sophie von Kühn, „floarea albastră“ şi firele mai multor vieţi.

„Graţie, duioşie, ironie şi umor – iată cum rescrie excepţionala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumuseţea şi absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenţi şi visători…“, comunică editura.

„Cu greu s-ar putea imagina o reflectare a speranţelor şi înfrângerilor romanticilor, a relaţiei dintre inspiraţie şi viaţa cotidiană, dintre geniu şi simplă valoare, mai fascinantă decât în acest roman admirabil.“ London Review of Books

„O carte uimitoare, cel mai mare triumf al lui Penelope Fitzgerald.“ New York Times Book Review

Penelope Fitzgerald (1916-2000) s-a născut într-o familie de oameni de cultură din Marea Britanie, iniţiindu-se încă din copilărie cu lumea literaţilor şi a gazetarilor. A debutat foarte târziu ca scriitoare, bucurându-se de admiraţia a numeroşi colegi de breaslă, printre care Julian Barnes, care şi-a declarat în repetate rânduri admiraţia pentru cărţile ei, considerând că ele merită să ajungă la un public cât mai numeros. După ce a absolvit Somerville College la Oxford University, Penelope Fitzgerald a lucrat la BBC în timpului celui de-Al Doilea Război Mondial.  Şi după anii ’50 a dus o existenţă precară, trecând prin mari dificultăţi şi trebuind să lucreze, printre altele ca profesor, pentru a-şi întreţine cei trei copii. La 58 de ani a publicat prima sa carte, o biografie a lui Edward Burne-Jones. Ca romancieră, a debutat în 1975 cu volumul The Golden Child, scris pentru a alina chinul soţului suferind de o boală terminală. A publicat apoi patru romane: The Bookshop (1978), nominalizat la Premiul Booker, Offshore (1979), pentru care i s-a decernat Premiul Booker, Innocence (1986) şi The Beginning of Spring (1988). Următoarea sa carte a fost The Gate of Angels (1990), şi ea nominalizată la aceeaşi distincţie. Floarea albastră (1995) a fost ultima carte a scriitoarei, recompensată cu National Book Critics Circle Award în 1997 şi considerată capodopera sa. În anul 2008, Penelope Fitzgard a fost inclusă în topul celor mai importanţi 50 de scriitori britanici de după 1945 realizat de prestigioasa publicaţie The Times. Patru ani mai târziu, The Observer a inclus Floarea albastră printre „cele mai bune zece romane istorice din toate timpurile”.

image

Urmează un fragment în exclusivitate din romanul „Floarea albastră“ (copyright Editura Nemira):

image

„Ca şi Herrnhut, Neudietendorf era un loc liniştit. Copiii intrau la ore când sunau instrumentele de vânt, nu clopoţelul. Era şi un loc al supunerii absolute, căci cei blânzi vor moşteni pământul. Regula era să umble întotdeauna câte trei, pentru ca al treilea să-i poată spune Predicatorului ce au vorbit ceilalţi doi. Pe de altă parte, niciun profesor nu avea voie să dea vreo pedeapsă când încă era supărat, căci o pedeapsă nedreaptă nu se uită niciodată.

Copiii măturau podelele, îngrijeau animalele şi-şi vedeau de ale lor, dar nu le era îngăduit niciodată să se hârjonească ori să participe la întreceri sportive. Aveau treizeci de ore de învăţătură şi educaţie religioasă pe săptămână. Trebuia să fie toţi în pat la asfinţit şi să nu scoată o vorbă până a doua zi, când se trezeau la cinci dimineaţa. După ce se isprăveau treburile comunităţii – văruitul coteţelor, să zicem –, se scoteau afară mesele lungi, din căpriori, pentru o „sărbătoare a dragostei“, când se aşezau cu toţii, cântau imnuri şi fiecare, chiar şi cel mai mic, primea câte un păhărel de băutură făcută în casă. Pentru educaţia unei fete taxa era de opt taleri, iar pentru a unui băiat (care mânca mai mult şi avea nevoie de o gramatică a limbii latine şi de una a limbii ebraice), de zece taleri.

Charlotte von Hardenberg, cea mai mare dintre copii, care semăna cu mama ei, o dusese foarte bine la Casa de Fete. Se căsătorise devreme şi plecase la Lausitz. Fritz fusese al doilea, un băieţel visător, aparent înapoiat. După o boală gravă de care suferise la nouă ani, devenise inteligent şi în acelaşi an fusese trimis la Neudietendorf. „Dar ce îi lipseşte?“ a întrebat Freiherr când, peste doar câteva luni, Predicatorul i-a cerut, în numele Celor Mari, să vină să-şi ia fiul. Deloc dispus să condamne neîndurător un copil, acesta i-a răspuns că Fritz pune întrebări întruna, dar nu doreşte să primească răspunsuri.

Să luăm, a spus Predicatorul, „catehismul copiilor“.

Învăţătorul întreabă: „Ce eşti?“

Răspuns: Sunt o fiinţă omenească.

Întrebare: Simţi când te ating?

Răspuns: Simt foarte bine.

Întrebare: Nu este aceasta carne?

Răspuns: Ba da, este.

Întrebare: Toată carnea aceasta pe care o ai se numeşte trup. Cum se numeşte?

Răspuns: Trup.

Întrebare: Cum ştii dacă cineva moare?

Răspuns: Nu mai poate să vorbească, nu mai poate să se mişte.

Întrebare: Ştii de ce nu mai poate?

Răspuns: Nu ştiu de ce nu mai poate.

– N-a putut să răspundă la aceste întrebări? a ţipat Freiherr.

– Se poate să fi răspuns, însă răspunsurile n-au fost corecte, de fapt. E un copil de nici zece ani, dar insistă că trupul nu e carne, ci e din aceeaşi plămadă ca sufletul.

– Însă acesta e doar un exemplu…

– Aş putea să dau multe altele.

– Încă nu a învăţat…

– Îşi iroseşte ocaziile cu visarea lui. Nu va deveni niciodată un membru acceptabil al Neudietendorf.

Freiherr a întrebat dacă nu s-a descoperit nici măcar un semn de morală la fiul său. Predicatorul a ocolit răspunsul.

Mama, sărmana Auguste, care avea să devină bolnăvicioasă curând (deşi va trăi mai mult decât zece dintre cei unsprezece copii ai ei) şi care era parcă tot timpul în căutarea cuiva faţă de care să se scuze, l-a implorat s-o lase să-l înveţe ea însăşi pe Fritz. Dar ce-ar fi putut să-l înveţe? Puţină muzică, poate. Au angajat un profesor din Leipzig.“

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite