Cărţi

articolul anterior articolul urmator

AVANPREMIERĂ La 130 de la naşterea lui Nae Ionescu, Tatiana Niculescu publică „Seducătorul domn Nae“

1
22 Apr 2020 16:17:45
Autor: Otilia Andrei
Tatiana Niculescu a aranjat în pagini viaţa maestrului Nae
Tatiana Niculescu a aranjat în pagini viaţa maestrului Nae

Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârşitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generaţii strălucite de gânditori şi scriitori a căror faimă va depăşi graniţele ţării. Iar scriitoarea Tatiana Niculescu i-a scris, atent, biografia. „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu“ a apărut recent la editura Humanitas. „Adevărul“ prezintă, în avanpremieră, un fragment din carte.

Printre gânditorii pe care Nae Ionescu îi influenţează decisiv se numără Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian şi Constantin Noica. Apariţia lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic şi teritorial are efectul unei mutaţii de destin. 

Îi place să i se spună Nae.  Împământeneşte un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtăşire a înţelep-ciunii, le deschide studenţilor gustul pentru metafizică şi gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale româneşti, se implică în mişcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligenţa, umorul şi farmecul lui aparte îşi conduce discipolii pe cărări politice periculoase. Este deopotrivă venerat şi detestat: un seducător al minţilor şi al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă. Imensul orgoliu intelectual îi este zeu şi călăuză în toate contradicţiile existenţei sale. 

La 130 de ani de la naşterea lui Nae Ionescu, această carte-portret este o incursiune pasionantă în aventura unei vieţi care nu şi-a epuizat niciodată misterele.

-FRAGMENT-

„Spre sfârşitul secolului XIX, în 1890, anul naşterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit şi mai prosper oraş al ţării. 

Perspectiva de a deveni şef al Siguranţei în România Mare din secolul următor şi la o vârstă apropiată de cea la care tatăl său îndeplinise ultima slujbă a vieţii sale ca şef al poliţiei va fi adus multe amintiri în gândurile Profesorului, în timp ce studenţilor le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi, domniile, stăpânirile şi începătoriile îngereşti. 

În primii ani ai copilăriei lui, familia o dusese încă bine, iar copiii aveau guvernantă italiancă şi îşi petreceau vacanţele pe moşia rudelor materne din familia Apostolu. Tatăl lui, „mare şi domol”, era un „rob al trebii lui”, om de ispravă, dar aprig la mânie, „capabil de încordări năprasnice”.  Moartea lui Cristache Ionescu din pricina unei nefrite cronice pe care fiul lui Nicu o va moşteni, lăsase familia înglodată în datorii. Iar funeraliile, expunerea trupului neînsufleţit, priveghiul, prezenţa rudelor în doliu, suspinele, bocetele, mirosul lumânărilor, zgomotul înfundat al pământului aruncat în groapă se însoţeau în amintire cu o idee întunecată despre misterul încărcat de spaimă al morţii. Greutăţile şi singurătatea adolescenţei îl vor face să spună mai târziu că a trăit „toate mizeriile vieţii la vremea când alţii abia făceau ochi pentru lume”, dar şi că se simţea „reprezentativ” pentru neamul lui. 

Pierzând de timpuriu „liniştea care mergea în adâncime a tatălui”, cei patru copii, trei băieţi şi o fată, (Nicu fusese al treilea născut) rămân în grija mamei, o femeie practică, de o vie inteligenţă, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni. Dar figura care întăreşte mândria Profesorului de mai târziu şi pune temei lumii lui lăuntrice e cea a bunicului patern. 

Despre acest bunic dintr-un sat din Bărăgan, – Tătaru, la vreo 60 de kilometri de Brăila, – ştia că fusese un ţăran clăcaş fudul din fire. Şi-l putea închipui iscălindu-se pe una dintre cărţile de vizită cu care erau împânzite târgurile, satele şi oraşele din Principate în primăvara anului 1856. Numele deţinătorului trebuia scris în mijloc. Cele patru colţuri erau deja completate cu nişte enunţuri de tipar, aşezate în diagonală: Unire, Prinţ strein ereditar, Autonomia Ţării, Regim constituţional reprezentativ. Cărţile de vizită făceau parte dintr-o febrilă acţiune propagandistică în favoarea unirii Valahiei cu Moldova, organizată de un comitet al Unirii format din moşieri, oameni politici şi intelectuali. Era pe vremea când abia se încheiase războiul Crimeii, în care soldaţii ruşi ocupaseră Principatele dunărene. Înfrânt, Imperiul Rus s-a supus apoi tratativelor de pace de la Paris, la care participau reprezentanţii Franţei, Imperiului Otoman, Sardiniei, Marii Britanii, Prusiei, Imperiului Habsburgic. S-a propus atunci o nouă organizare politică a Principatelor române, ţinând seama de ceea ce se numea, graţie Revoluţiei franceze, principiul naţiunilor, şi sub supravegherea puterilor aşa-numite garante. O delegaţie de diplomaţi europeni a vizitat mai întâi Principatele ca să constate starea de spirit a populaţiei şi dacă ideea unirii îşi găsea, cu adevărat, îndreptăţirea. Urmau să fie alese două mini-parlamente numite divane ad-hoc ai căror deputaţi proveniţi din toate păturile sociale să exprime voinţa poporului. 

Comitetul Unirii agita românimea răspândind cărţile de vizită, tipărind ziare unioniste, trimiţând pretutindeni în ţară tineri de viţă boierească să vorbească mulţimilor, adresând, cu impecabilă caligrafie şi elevată exprimare, scrisori ambasadorilor occidentali în favoarea unirii şi a unei guvernări independente şi de ruşi şi de turci a principatelor. Înainte de a fi elaborată Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor dunărene ale Moldaviei şi Valahiei, guvernul Franţei îl desemnase în comisia însărcinată să viziteze ţările române pe un aristocrat din familia de Tayllerand-Périgord. Oriunde poposea, baronul de Talleyrand era întâmpinat de procesiuni ţărăneşti conduse de preoţi, puştani zdrenţăroşi alergau de colo-colo fluturând ziare pe care scria Voim unire, bărbaţi în redingote europene, cu aer important şi vorbire franţuzită, ţineau discursuri împărţind trecătorilor şi mulţimii de negustori, pescari şi meseriaşi, adunată să-i asculte, cărţile de vizită pe care îi îndemnau să le semneze grabnic. Anunţată din timp de focuri mari aprinse la răscruci, trăsura baronului a fost inundată de cartonaşele aruncate de localnicii strânşi pe marginea drumului. Pe unul dintre ele va fi fost scris numele bunicului clăcaş: Stroe sin Ivaşcu Vişan.“ (Copyright: Editura Humanitas)

Tatiana Niculescu este scriitoare, autoare a biografiilor istorice „Regina Maria. Ultima dorinţă” (Humanitas, 2015, 2016, 2018), „Mihai I, ultimul rege al românilor” (Humanitas, 2016), „Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu” (bestseller Humanitas, 2017), „Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca” (Humanitas, 2018), „Regele şi Duduia. Carol II şi Elena Lupescu dincolo de bârfe şi clişee” (bestseller Bookfest 2019, Humanitas, 2019). 

Sub semnătura Tatiana Niculescu Bran a debutat cu romanul „Spovedanie la Tanacu” (Humanitas, 2006), care a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. 

Alte romane: „Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut”, „Tăierea Fecioarelor”. A coordonat volumele colective „Iubirea din oglindă. Despre sex şi identitate” (Humanitas, 2017) şi „Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri” (Humanitas, 2019).

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Un Domn Oarecare
22.04.2020, 16:27:57

Felicitari H pentru pretul decent (35 lei) !

Modifică Setările