Fragment din anunţata povestire „Sublimul absurd“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La începutul acestei veri care, împotriva optimismului meu idealist, ar putea fi, parafrazând titlul unui celebru roman al lui Steinbeck a nemulţumirii noastre (amărăciunii, deziluziei, disperării) în lupta cu un flagel nemilos,  am avut ideea, cum v-am povestit în urmă cu câteva săptămâni, alcătuirii unei culegeri subintitulate Sublimul absurd cuprinzând fragmente de amintiri care nu vor putea fi niciodată uitate şi în primul rând de către mine.

Amintiri rescrise azi, unele risipite prin romanele Clipa, Toamna roşie şi Cei care plătesc cu viaţa. Simt nevoia, vă mărturisesc, a luminării lor din nou azi şi iată, acum public câteva fragmente din pomenita antologie.

O fotografie din 1973 (când se petrecea povestea era 1953, deci cu 20 de ani în urmă!) ne înfăţişează pe toţi cei şapte magnifici, membri juriului Festivalului Internaţional de televiziune de la Monte Carlo,  chiar înaintea intrării la prima vizionare în Club des Bains, pe malul Mediteranei, şi-mi amintesc, acum, în 2020, când scriu, cum valurile albastre ale Golfului Coastei de Azur vuiau învolburate sub un cer la fel de senin care, paradoxal, mie îmi aduceau în urechi clipoceala vâscoasă a mâlului cenuşiu şi din ce în ce mai negru şi mai lipit năprasnic de pielea trupului meu, clipoceală care mă înspăimântase pe albia Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde mă aflam deţinut politic, sugrumat de mâlul care-mi ajunsese până la gât şi ameninţa să mă înghită. Eram sigur în clipa aceea că numai două sau trei minute mai lipseau ca să fiu sufocat şi mâlul să treacă de bărbie şi să-mi intre în gură şi în nări, şi în ochi, şi să treacă de frunte şi simţeam cum pier secundă cu secundă. Aş fi vrut să strig: Salvaţi-mă, mă înec! şi îmi trecuse fulgerător prin minte ideea că aş fi putut fi, poate, primul înecat deţinut politic în albia Canalului în care aveau să-şi piardă viaţa mii, nenumărate mii de deţinuţi condamnaţi sau numai arestaţi, fără limită judiciară şi puşi să sape până la sfârşitul zilelor lor albia viitoarei panglici albastre care avea să scurteze drumul Dunării spre Marea Neagră. 

N-am avut puterea să strig: Salvaţi-mă! Mă înec! Mor! Sau poate că am şi strigat, dar nu avea cine să mă audă. Deţinuţii din stânga şi din dreapta mea nu mă puteau auzi; şi ei înotau disperaţi, sau poate ca unii să mă fi auzit, cei din apropierea mea, însă disperarea lor era, ca şi a mea, atât de istovitoare, încât nu le mai dădea nici răgazul, nici puterea, nici voinţa solidarităţii de a mă auzi şi de a mă ajuta. Fusesem puşi să săpăm pe albia Canalului, în apropierea lagărului în care eram cazaţi, Mila 21, Medgidia, pedepsiţi cu reeducarea prin muncă silnică. Fusesem puşi să săpăm pe fundul acestei albii, într-un loc în care pustiul de humă al Canalului se spărsese sub căldura toridă, sfâşietoare, ocrotită pervers de un cer atât de înalt şi atât de frumos cum era cerul Mediteranei în clipa când noi, cei şapte magnifici ai juriului, făceam acum poza de protocol care avea să inunde în câteva ore paginile marilor cotidiene ale lumii libere şi ecranele televiziunilor lumii libere de dincolo de Cortina de Fier, de unde veneam eu. 

Pe mine, în secunda aceea, lumina reflectoarelor şi fulgerele bliţurilor aparatelor de fotografiat mă orbeau şi mă aruncau înapoi cu douăzeci de ani, repet, paradoxal, cu exact douăzeci de ani în urmă, pe albia Canalului unde trebuia să luăm în palma lopeţilor de fier mâlul gros, nămolul din ce în ce mai negru care izbucnise prin crăpăturile pământului argilos şi să-l aruncăm pe dealul din faţa noastră, să eliberăm albia de acest nămol în care fusesem eu prins şi ameninţat să fiu sugrumat şi înecat de el cu numai doi sau trei metri înainte de versantul din faţa mea al albiei Canalului, versant pe muchia căruia trecea calea ferată, versant abrupt de pe care nămolul se întorcea înapoi curgând leneş în albia din care abia îl scosesem noi, încât toată munca noastră era absolut inutilă şi absurdă, sisifică, neavând până la urmă alt scop decât epuizarea până la sfârşit a rezistenţei noastre fizice, ajunsă oricum la capătul ei. Din cincizeci în cincizeci de metri, soldaţii, caporalii şi sergenţii în termen care ne păzeau cu spatele la şinele căii ferate şi cu faţa la noi, asistând la munca noastră de sute de sisifi care ne luptam cu nămolul şiroind leneş şi duşmănos înapoi în albia din care îl ridicasem, toţi aceşti paznici cu vestoanele descheiate, cu nasturii de la cămăşile lor murdare descheiaţi şi ei până la buric, cu pielea pieptului şi umerilor năclăite de sudoare, ca şi fruntea descoperită, căci îşi scoseseră bonetele şi le vârâseră sub epoleţii din stânga sau dreapta vestoanelor, la un moment dat, când eu reuşisem, exact când clisa nămolului negru îmi ajunsese sub bărbie şi reuşisem să descopăr sub călcâiul drept un bolovan şi izbutisem  să mă smulg din nămol şi să mă prăbuşesc pe pământul de la picioarele dealului arzând ca o piatră de cuptor încins, exact atunci paznicii noştri, grăbiţi la un semnal pe care nu apucasem să-l vedem, se întorseseră cu spatele la noi, aruncându-se pe burtă, peste pistoalele-mitralieră cu care ne păzeau, acoperindu-le cu trupurile lor. 

În capătul dinspre Cernavodă al albiei Canalului se ivise, neauzit, locomotiva unui tren care şi începuse să şuiere, victorios parcă, şi vagoanele se înşirau acum prin dreptul celor aflaţi pe burtă şi prin faţa noastră care eram goi, ca şi când am fi fost la plajă, precum pesemne că le apăream tinerilor din tren, aşa cum eram cuprinşi de mâlul vâscos. Trenul era ticsit de un tineret gălăgios şi atât de vesel, şi atât de optimist, şi atât de victorios, salutându-ne pe noi, cei de pe plajă, cu pumnul strâns, revoluţionar, scos afară pe ferestrele deschise şi un necontenit Ura! sfâşia aerul încins şi se ridica până la cerul înalt spre care ridicasem şi eu acum ochii, după douăzeci de ani de la această poveste inimaginabilă pentru colegii mei din juriul Festivalului Internaţional al Filmului. În vagoanele care treceau pe marginea Canalului – lagăr socialist, cu douăzeci de ani în urmă - , se aflau tinerii veniţi din toată lumea în România să participe la cel de-al treilea Festival Mondial al Tineretului Liber.

..........................................................................................................................

Attention, attention! am auzit apelul fotografilor care-i imortalizau pentru presa lumii libere pe membrii juriului celei de-a treisprezecea ediţii a Festivalului Internaţional al Filmului de Televiziune care urmau să acorde MARELE PREMIU de la Monte Carlo.

-Ce faci? Unde te gândeşti? mă întreabă şi mă trezeşte din reveria mea Amedeo Nazzari, pe care îl văzusem cu peste patru decenii în urmă într-un film care rula în sala de festivităţi a Liceului Alexandru Lahovari din Râmnicu Vâlcea, oraşul capitală al Olteniei de sub munte, pe când eram elev în clasa a patra a liceului şi nu aveam să-l mai văd niciodată până în ziua aceea, când fireşte că nu aveam cum să îl visez vreodată în ipostaza de coleg de juriu şi de prieten.

Acum, scriind, mă gândesc la meandrele biografiei mele şi mai ales la ipostaza când, nu ştiu de ce, îmi amintesc clipa în care tăiam trestie, gol – cu excepţia unui fel de şort alb militar, şi acela rupt – în apa până la brâu a bălţilor: tăiam trestie pentru snopi cu diametrul de optzeci de centimetri pe care trebuia să-i cărăm la o sută cincizeci de metri depărtare pe malul mlăştinos al bălţii ca să putem merita o coajă de pâine în plus la masa de prânz a lagărului. 

Ne obişnuisem, atât de mare este puterea trupului sub teroare, ne obişnuisem cu numărul de treizeci de snopi pe zi, însă mai grea era lupta cu lipitorile, care îşi înfigeau dinţii mărunţi şi veninoşi în pielea burţii noastre, în pielea braţelor noastre, în pielea pulpelor noastre, în piepturile noastre şi trebuia să le tăiem capul cu cosorul cu care tăiam trestia, fiindcă lipitorile se umflau sugându-ne sângele şi tăindu-le capul scăpam de ele, deşi dinţii lor rămâneau măcar un minut, două, până le smulgeam şi capetele, în carnea noastră, a burţii, a pieptului, a braţelor, a pulpelor şi sângele mai continua să curgă şi ieşeam din apa verde a bălţii însângeraţi, scrijeliţi şi jupuiţi, însoţiţi de o usturime înfiorătoare care dura ore în şir după cele zece ore de reeducare prin muncă forţată.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite