Fragment în avanpremieră. „Aşteptând o altă omenire”, de Gabriel Liiceanu, lansat la Târgul de Carte Gaudeamus

„Adevărul” vă oferă un fragment în avanpremieră din volumul „Aşteptând o altă omenire”, de Gabriel Liiceanu, ce va lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, în standul Editurii Humanitas, sâmbătă, 17 noiembrie, de la ora 14.30. La eveniment vor vorbi Gabriel Liiceanu şi Radu Paraschivescu.

Aşteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotaţi cu raţiune, să încercăm să înţelegem ce trăim. De la aceste gânduri a plecat Gabriel Liiceanu când a scris „Aşteptând o altă omenire”, volum apărut la editura Humanitas, pe care autorul îl numea iniţial „Îndreptarul bunului muritor”, despre care spunea că nu este o carte academică, ci una în care autorul ei şi-a vărsat „năduful” pe 

care îl avea pentru filosofia batjocorită de specialişti. 

Deşi titlul de dinainte ar fi presupus ca Liiceanu să îşi ia rolul de îndrumător, acesta asigura la „Miercurile din Cotroceni cu Mirela Nagâţ şi invitaţii săi” că este un îndrumar gândit în primul rând pentru el însuşi, dar care referă la probleme care le preocupă în general pe fiinţele umane. 

„E îndrumarul pe care am încercat să îl formulez pentru mine, la capătul unui disperat efort de a înţelege ce-i cu mine pe lumea asta şi cu noi toţi, şi că micile mele gânduri pe care le-am adunat în jurul acestei stupefacţii, ar putea să îi ajute şi pe alţii”, explica atunci Gabriel Liiceanu. 

-FRAGMENT-

Din prefaţă

„Dacă e să-l credem pe Cioran, noi, oamenii, suntem un rebut. Nu numai că am distrus vieţuitoarele ce ne fuseseră „date în grijă”, nu numai că suntem pe cale de a distruge şi planeta pe care am apărut, dar ne distrugem şi pe noi înşine. Unii pe alţii. La calitatea failibilă a produsului creat (supus bolii, suferinţei şi morţii), se adaugă tot ce omul „îşi face cu mâna lui”, punându-şi raţiunea şi libertatea în slujba răului. Nu este oare istoria speciei umane o lungă poveste a vătămării seamănului de către seamăn? E imposibil de făcut o clasificare a crimelor după gradul lor de oroare sau după „calitatea” lor. Iată o listă care nu permite ierarhii: arderea pe rug a „ereticilor”, tragerea în ţeapă, crucificarea, scoaterea ochilor, tăierea limbii, smulgerea inimii din piept pe viu (aztecii, execuţii publice în China în vremea lui Mao), moartea prin înfometare planificată (şase milioane de victime), pusă în operă de Stalin în Ucraina în 1932 (la capătul câtorva luni, în sate izolate şi aflate sub pază din Ucraina, copiii şi părinţii au ajuns să se mănânce între ei), „crima high-tech”, industrializată, prin gazare şi imolare de tip nazist, executarea, în cote dublate printr-un angajament solemn al lui Hruşciov, a „duşmanilor poporului” ce trebuiau ucişi lunar (de la 9000 la 18.000) – noaptea circulau pe străzile Moscovei camioane cu prelată, de sub care ieşeau, tresărind la hopuri, braţe şi picioare de cadavre –, împuşcarea altor „duşmani ai poporului” în vremea lui Mao în curţile şcolilor, cu toţi elevii de faţă – în aceeaşi epocă, ofiţerul unei închisori, după ce ucide un deţinut politic, îi mănâncă creierul la masa de prânz –, piramidele de capete din Cambodgia lui Pol Pot, aşezarea capului alături de trup după decapitare, în execuţiile Statului  Islamic...  Cum se poate trăi cu gândul că artizanii acestor orori sunt „semenii” tăi? Se poate „defila” cu aceste rebuturi apărute pe lume indiferent cum, fie ca rezultat al unui proiect divin, fie ca unul al selecţiei naturale?

Ar trebui atunci omul şters de pe harta lumii, cum credea Cioran? Sau poate fi încă ameliorat, reformat, „revoluţionat”? „Să-i mai dăm o şansă”, ar putea spune un înger îngăduitor. Dar nu i s-a dat? S-a încercat salvarea omului de sine însuşi pe calea unor reforme moral-religioase. Sau prin travaliul educativ al elitelor culturale ale lumii, prin „iluminare” aşadar. Prin marele construct politic al democraţiei. Sau prin utopiile comuniste. Acum se aşteaptă minuni de la „revoluţia ştiinţifică”: în laboratoarele ingineriei genetice, ale medicinii viitorului şi ale inteligenţei artificiale se va crea, se spune, o altă omenire.

Toate aceste demersuri suferă însă de păcatul unei unice soluţii. Nici unul nu s-a putut „globaliza”. Nici unul nu a putut, şi nu va putea pesemne vreodată, să îmbrăţişeze toată omenirea. Reformele moral-religioase au degenerat în fanatism şi în războaie, iar sacrificiul Marelui Mântuitor, făcut să cutremure şi să schimbe din temelii fiinţa umană, pare să-şi fi ratat ţinta. Ştacheta a fost pusă prea sus. Câtă stăpânire de sine se poate pretinde de la o fiinţă scăldată în instincte şi afecte? Idealul umanist al unei omeniri integral educate s-a dovedit şi el utopic. Pot fi „cultivate” câteva miliarde de oameni înghesuiţi pe planetă? Pot fi convinse că, fără Marile Cărţi, fără să asimileze tot ce le-au lăsat mai bun predecesorii lor, vor fi mai sărace? Cât despre democraţie, ea a fost, în mai multe din cazurile în care s-a încercat exportarea ei, o grefă respinsă de ansamblurile sociale deja constituite. Ce să mai vorbim de comunismele lumii, care au început şi au sfârşit, toate, în crimă? Ar mai rămâne „Revoluţia Ştiinţifică”, ale cărei perspective miraculoase ni le flutură pe sub ochi, în bestseller-urile sale, Yuval Noah Harari. La adăpostul celor mai grozave minuni ale tehnicii viitorului, tot ce va reuşi pesemne această „revoluţie” va fi să creeze cea mai cumplită dintre lumi. Să ne imaginăm o omenire în care omul, produsul ultim al selecţiei naturale, va lua în primire postul Creatorului. Va dispărea democraţia morţii, de vreme ce unii vor fi capabili să-şi plătească costurile nemuririi prin tratamente din ce în ce mai sofisticate, devenind „zei pământeni”, iar ceilaţi (majoritatea) vor rămâne muritori aflaţi fatalmente la dispoziţia noilor zei. Cum ar arăta o omenire condusă de dictatori nemuritori.

Dar până la urmă, la cine să ne uităm când judecăm specia umană? De ce nu ne-am întoarce privirea mai degrabă spre cei care, prin existenţa lor, au justificat-o? La „oamenii buni şi drepţi”, mai întâi, la cei ce fac ca lumea „să ţină”. Apoi la geniile care au făcut posibilă convergenţa noastră către splendoare. Care au creat magia muzicii sau complicitatea omenirii înăuntrul marilor ei mituri. Care au ridicat edificiile speranţei. Care au trasat cadrele şi formele ideale ale convieţuirii. Care, prin descoperiri şi invenţii, ne-au protejat vieţile şi ni le-au făcut mai uşoare. Cum i-am putea trece cu vederea, când facem inventarul omenirii, pe toţi aceştia?

Cine, până la urmă, trage mai greu la cântarul omenirii? E adevărat, frumuseţea nu poate salva lumea, pentru simplul motiv că ea nu e unica măsură a lumii acesteia. Câtă vreme există prostia, fanatismul şi cruzimea cu cortegiul ei de crime şi torturi, toate isprăvile măreţe trecute în contul omenirii de-a lungul istoriei nu vor justifica „o judecată voioasă despre om”. Dar trebuie, pentru asta, să credem că sublimul lumii păleşte în faţa cruzimii şi abjecţiei ei? Admiţând că omenirea este asemeni acelor cetăţi stricate din Vechiul Testament, că în ea „păcatul strigă până la cer”, vor exista poate întotdeauna suficienţi oameni drepţi care vor face ca lumea „să ţină”.

Cartea aceasta nu-şi propune să spună nici cum va arăta schimbarea la faţă a omenirii, nici dacă ea se va produce vreodată. Altfel spus, nu ştiu dacă avem ce aştepta. Titlul cărţii trădează doar îngrijorarea legată de actuala noastră configuraţie: ar fi de dorit să fim mai reuşiţi decât suntem. Spectacolul lumii n-a fost niciodată unul preponderent îmbucurător.

Aşteptând sau nu ceva mai bun decât noi, ar fi bine deocamdată să încercăm să desluşim cât de cât parametrii în care ne aflăm când vorbim, astăzi, de „condiţia umană”. Deocamdată, vorbim despre omul timpului nostru. Şi despre cum putem deveni „buni muritori” graţie unui efort de înţelegere a condiţiei noastre actuale. Acesta e efortul pe care îl veţi întâlni în paginile acestei cărţi. Căci este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotaţi cu raţiune, să încercăm să înţelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit raţiune şi să murim fără să fi încercat.” (Copyright: Editura Humanitas)