Cărţi

articolul anterior articolul urmator

FRAGMENT „Bărbatul cu haină roşie“, cel mai nou roman al lui Julian Barnes, a apărut în limba română, în traducerea lui Radu Paraschivescu

0
17 Sep 2020 19:13:54
Autor: Otilia Andrei
Julian Barnes
Julian Barnes

Cel mai nou roman al lui Julian Barnes (câştigător al Man Booker Prize pentru „Sentimentul unui sfârşit”), „Bărbatul cu haină roşie”, a apărut în limba română, în colecţia Babel a Editurii Nemira, traducerea aparţinându-i lui Radu Paraschivescu. „Adevărul” prezintă în premieră un fragment din romanul lui Barnes.

În cea mai recentă carte a sa, Julian Barnes pictează o frescă a Belle Époque cu eroii şi antieroii ei, cu scriitorii, artiştii şi gânditorii care au marcat-o – ne întâlnim, printre alţii, cu Henry James, Sarah Bernhardt, Oscar Wilde, Marcel Proust, în schimburi de idei memorabile.

Vara lui 1885. Trei francezi ajung la Londra pentru cumpărături. Unul dintre ei e prinţ, altul e conte, iar al treilea nu are rang nobiliar. E un italian care, cu patru ani în urmă, a fost subiectul celui mai cunoscut portret al lui John Singer Sargent. Se numeşte Samuel Pozzi, pionier în ginecologie şi liber-cugetător, un om de societate cu o viaţă amoroasă faimoasă pentru complicaţiile ei.

Viaţa lui Pozzi se desfăşoară pe fundalul Parisului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, minunata epocă a extravaganţelor şi a plăcerilor, marcată, totodată, de narcisism, decadenţă şi violenţă.

Povestea lui Pozzi îi vine mănuşă lui Barnes, de aceea a rezultat una dintre cele mai bune cărţi ale sale. Bifează toate căsuţele: imersiunea în viaţa culturală a Franţei din secolul al XIX-lea, în contrast cu insularitatea manifestată de Marea Britanie, atunci şi acum; puzzle-ul de fapte reale şi ficţiune; dilemele legate de viaţa sexuală.- Evening Standard

-FRAGMENT-

„În iunie 1885, trei francezi au sosit la Londra. Unul era prinţ, altul era conte şi al treilea era un om de rând, cu un nume de familie italienesc. Ulterior, contele a descris scopul vizitei drept „cumpărături intelectuale şi decorative“.

Sau am putea să începem la Paris, cu o vară mai devreme, cu Oscar şi Constance Wilde în luna de miere. Oscar citeşte un roman francez publicat de curând şi, cu toate acestea, acordă bucuros interviuri presei.

Sau am putea să începem cu un glonţ şi cu arma din care a fost tras. Asta merge de obicei: o regulă de bază a teatrului spune că dacă arăţi o armă în actul întâi, o să se tragă în mod sigur cu ea în ultimul. Însă care armă şi care glonţ? Au fost foarte multe la vremea aceea.

Ba chiar am putea să începem de pe celălalt mal al Atlanticului, în Kentucky, înapoi în 1809, când Ephraim McDowell, fiul unor emigranţi scoţieni şi irlandezi, a operat-o pe Jane Crawford ca să-i scoată un chist ovarian care conţinea cincisprezece litri de lichid. Măcar acest fir al poveştii are un final fericit.

Pe urmă, mai e bărbatul întins în patul lui din Boulogne-sur-Mer – poate cu o soţie alături, poate singur –, întrebându-se ce să facă. Nu, nu e chiar aşa: ştia ce să facă, atâta doar că nu ştia când sau dacă o să fie în stare să facă ce voia să facă.

Sau am putea începe, prozaic, cu haina. Dacă nu cumva ar fi mai bine să-i spunem halat. Roşu – mai precis, stacojiu –, lung, de la gât până la glezne, lăsând să se vadă un pic de olandă albă cu volănaşe la încheieturi şi la gât. Sub el, un singur papuc de brocart lasă mici pete de galben şi de albastru să intre în compoziţie.

E nedrept să începem cu haina şi nu cu bărbatul care o poartă? Însă tocmai haina sau, de fapt, descrierea ei ne ajută să ni-l amintim astăzi aşa, dacă ni-l mai amintim cât de cât. El cum s-ar fi simţit în situaţia asta? Uşurat, amuzat, un pic insultat? Depinde de felul în care îi desluşim, de la distanţa aceasta, caracterul.

Însă haina lui ne aminteşte de o alta, pictată de acelaşi artist. E înfăşurată în jurul unui tânăr arătos, dintr-o familie bună – sau cel puţin importantă. Însă deşi îi pozează celui mai cunoscut portretist al zilei, tânărul nu e mulţumit. Vremea e blândă, dar haina pe care i se cere s-o poarte e din tweed greu, potrivit pentru un cu totul alt anotimp. I se plânge pictorului de alegerea făcută. Pictorul răspunde – şi avem doar cuvintele lui, aşa că nu putem remarca tonul care evoluează de la tachinarea blândă la fermitate profesională şi, mai departe, la dispreţ autoritar – pictorul răspunde: „Nu e despre dumneata, ci despre haină“. Şi e adevărat că, la fel ca în cazulhalatului roşu, oamenii îşi amintesc mai degrabă de haină decât de tânărul din ea. Arta supravieţuieşte capriciului individual, mândriei de familie, ortodoxiei sociale; arta are întotdeauna timpul de partea ei.

Aşa că hai să continuăm cu tangibilul, cu particularul, cu obişnuitul: cu haina roşie. Fiindcă aşa am dat pentru prima dată peste tablou şi peste bărbat: în 2015, expus la National Portrait Gallery din Londra, împrumutat din America. Adineauri i-am spus hainei „halat“. Dar nici aşa nu e foarte bine. Nu poartă pijama pe dedesubt – asta dacă nu cumva gulerul şi manşetele dantelate sunt ale unei cămăşi de noapte, ceea ce e improbabil. Să trebuiască oare să-i spunem haină de zi? Proprietarul ei nici nu s-a dat bine jos din pat. Ştim că tabloul a fost pictat mai multe zile la rând înainte de ora prânzului, după care artistul şi modelul mâncau împreună; mai ştim că soţia modelului a fost uimită de apetitul grozav al pictorului. Ştim că modelul este acasă, fiindcă ne-o spune titlul tabloului. Fiindcă „acasă“ este exprimat printr-o nuanţă mai închisă de roşu: un fundal roşu-închis pe care se profilează figura centrală, stacojie. Se văd nişte draperii grele, date în lături şi prinse cu un cordon; şi un alt tip de ţesătură, care se topeşte toată într-o podea de acelaşi roşu-închis, fără nicio linie de demarcaţie vizibilă. E o imagine pronunţat teatrală: fanfaronada nu se vede doar în poziţia modelului, ci şi în stilul de a picta.

A fost pictat cu patru ani înainte de călătoria la Londra.

Subiectul – omul de rând cu nume italienesc – are treizeci şi cinci de ani, e chipeş, poartă barbă şi se uită încrezător peste umărul nostru drept. E viril şi, totuşi, zvelt, şi treptat, după primul impact al tabloului, când am putea foarte bine să credem că „e doar despre haină“, ne dăm seama că nu e. E mai degrabă despre mâini. Mâna stângă e în şold; mâna dreaptă e pe piept. Degetele sunt partea cea mai expresivă a portretului. Fiecare este articulat altfel: complet întins,strâns pe jumătate, strâns cu totul. Dacă ni s-ar cere să ghicim profesia bărbatului, l-am putea crede un virtuoz al pianului.

Mâna dreaptă pe piept, mâna stângă în şold. Sau poate ceva mai sugestiv decât asta: mâna dreaptă pe inimă, mâna stângă pe coapse. Să fi făcut şi asta parte din intenţia artistului? Trei ani mai târziu a pictat un portret al unei femei de societate, care a provocat un scandal la Salon. (Putea Parisul din La Belle Époque să fie şocat? Cu siguranţă; şi se pricepea să fie exact la fel de ipocrit ca Londra.) Mâna stângă e petrecută peste una dintre cele două sfori gemene ale halatului, care sunt ecoul cordoanelor de draperii din fundal. Ochiul le urmăreşte până la un nod complicat, de care atârnă un singur ciucure mare şi stacojiu. (Unde e perechea lui? Pare prinsă în mâna dreaptă, cea lipită de inimă.) Ciucurele acesta atârnă imediat mai jos de vintre, aidoma unui penis stacojiu de taur. Asta o fi avut de gând pictorul? Cine poate spune? N-a lăsat nicio explicaţie legată de tablou.

Dar a fost un pictor în egală măsură pişicher şi măreţ; de asemenea, un pictor al măreţiei, care nu se temea de controverse, ba dimpotrivă, poate chiar îl atrăgeau. Postura este nobilă, eroică, însă mâinile o fac mai subtilă şi mai complicată. Nu sunt mâinile unui pianist de concert, după cum reiese, ci ale unui medic, ale unui chirurg, ale unui ginecolog.

Şi penisul stacojiu? Toate la timpul lor.

Prin urmare, da, să începem cu acea călătorie la Londra din vara lui 1885.” (Copyright: Editura Nemira)

Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 şi 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar şi a semnat recenzii in New Statesmen şi New Review. Între 1979 şi 1986 a realizat cronici de televiziune, mai intai pentru New Statesmen si apoi pentru Observer. Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză şi eseuri, cariera sa literară fiind încunu­nată de numeroase premii şi distincţii: Somerset

Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Médicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina pentru Trois (1992). A fost de trei ori finalist la Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia şi în 2005 pentru Arthur & George. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995 a fost numit Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. De asemenea, în 1993 Fundaţia FVS i‑a acordat Shakespeare Prize, iar în 2004 a fost recompensat cu Premiul Statului Austriac pentru Literatura Europeană.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările