FRAGMENT Bogdan Răileanu lansează „Teoria apropierii“

Bogdan Răileanu în studioul Adevărul Live                                                               FOTO: Eduard Enea

​Amintirile unei vechi prietenii din adolescenţa de la Buftea şi o încercare de reînnodare a ei în Veneţia blocată de proteste împotriva turiştilor sunt prezente în noul roman al lui Bogdan Răileanu, „Teoria apropierii“. Luni, 2 decembrie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu va avea loc o întâlnire cu scriitorul, la care vor mai participa Andra Matzal şi Cristi Luca. „Adevărul“ prezintă un fragment din carte.

„Cartea aceasta a pornit de la o întrebare simplă: unde se duc prieteniile când se duc? De-a lungul anilor am tot pierdut prieteni, m-am îndepărtat de ei, i-am uitat pe unii, am fost uitat de alţii şi mereu m-am întrebat cum se întâmplă aceste înstrăinări. Care e procesul de descompunere care se produce fără ca noi să sesizăm? Pentru că, dacă am simţi degradarea prieteniilor, am face ceva. Teoria apropierii este un roman cu rădăcini autobiografice. 

Înainte de a-l începe am vrut să scriu un articol, un fel de relatare a recuperării timpului pierdut din relaţia cu cel mai bun prieten al meu din adolescenţă, un om preţios pentru mine, care a devenit preot, care trăieşte la Buftea şi cu care mă văd foarte rar. Amândoi am mers la Veneţia la vârsta de 13 ani şi ne-am jurat să ne întoarcem acolo când vom fi adulţi. Nu am reuşit deocamdată să fac această recuperare, iar cartea a apărut ca un efect de tribut, evident, cu o importantă doză de ficţiune la mijloc, dar stratul primordial al realităţii există strecurat în construcţie. 

În acelaşi timp, romanul este şi un tribut adus adolescenţei şi orăşelului Buftea, în care m-am născut şi din care mi-am dorit tot timpul să fug. Acum îmi doresc să revin. Cred că există ceva din mine în fiecare personaj din această carte, feminin sau masculin, calităţi, dar şi defecte”, a explicat Bogdan Răileanu. 

-FRAGMENT-

„— E plin de biserici oraşul ăsta Tomiţă, a spus Robert urmărind bulele din pahar, zici că e făcut pentru preoţi nu pentru turişti. Uite biserica asta de pe canal, o ştii? E celebră, pentru că apare în multe vederi cu Veneţia, dar cred că puţină lume ştie că a fost construită în timpul în care ciuma făcea ravagii pe aici. Veneţia a fost un oraş în care ciuma a revenit de mai multe ori şi există un şir întreg de biserici dedicate molimei. Asta de aici se numeşte Santa Maria della Salute, Sfânta Maria Salvatoarea. Veneţienii au ridicat-o ca să oprească un val de ciumă. Pe vremea aia când apărea ciuma pe aici oamenii scoteau statuile cu sfinţii din biserici şi făceau procesiuni şi se rugau la sfinţi să se oprească molima şi în cele din urmă se oprea cumva. Dar pe la 1600 a fost mai dificil, au încercat cu toţi sfinţii şi nu s-a oprit boala, aşa că au trecut la categoria grea, la Fecioara Maria despre care se spune că e cea mai miloasă şi că ar fi protectoarea oraşului şi au făcut tot felul de promisiuni că dacă se opreşte ciuma senatul vine să se roage o dată pe an în biserică. Cum-necum, ciuma s-a oprit după ce au construit oamenii biserica, iar acum turiştii care iau cu asalt oraşul îşi trimit acasă vederi, cumpără tablouri de la tarabe, magneţi de frigidere, brelocuri, căni, toate prostiile pe care este desenată silueta acestei biserici, simbol al luptei împotriva ciumei, iar când ajung acasă şi se uită melancolici la suvenirul cu biserica îşi aduc aminte de cît de bine au mâncat în Veneţia, de plimbările romantice cu gondola sau de vreo beţie plăcută pe malul unui canal. Culmea e că biserica au construit-o chiar în spatele vămii maritime pe unde probabil a intrat ciuma în Veneţia. N-aveau de unde să ştie la vremea aia.

Robert a dat paharul peste cap cu sete. Alexei rumega vorbele prietenului său cu ochii la biserică.

— Poate că n-ar fi rău să înceapă nişte procesiuni sau să construiască o biserică şi pentru împuţinarea turiştilor din oraş, a spus Robert.

— Da’ mai există ciumă în zilele noastre? a întrebat Alexei ridicându-se în picioare ca să vadă mai bine biserica printre tarabele din faţa lor.

— Mai există izolat, prin Africa, dar se tratează.

Vinul cu apă minerală le amorţise plăcut minţile celor doi prieteni. Zumzetul oamenilor care treceau încolo şi-ncoace prin faţa restaurantului acoperea conversaţiile. Alexei urmărea cu privirea un domn care mătura puntea unei ambarcaţiuni ancorate la mal şi se gândea dacă înaintaşii acelui bărbat, stră-stră-stră-străbunicii lui trăiseră vremurile ciumei, dacă merseseră pe străzile pline de cadavre, dacă ajutaseră la construcţia bisericilor şi prin rugăciunile lor înduplecaseră ciuma să plece din oraş.

— Mai ştii când ne-am îmbătat prima dată? a spus Robert privind cum Alexei scurge ultimul strop de vin în paharul lui.

Alexei a zâmbit cherchelit, acelaşi zâmbet din adolescenţă plin de subînţelesuri care îl încuraja pe Robert să întreacă limita de fiecare dată.

— Când te-ai îmbătat tu prima dată, vrei să zici pentru că eu mai băusem şi înainte, îl corectă Alexei.

— Aşa e, că tu erai mai bagabont ca mine.

— Stăteai întins pe iarbă şi te umpluseşi de flegme singur încercând să îmi explici că dacă scuipi suficient de sus, scuipatul o să aterizeze lângă tine din cauza vitezei de rotaţie a pământului, mai ştii?

— Ce proşti eram, a râs Robert, hai, Tomiţă să facem o plimbare că ne coclim aici. Ne mai oprim la o cârciumă prin oraş, mai bem ceva. Oricum nu avem cum să ajungem acum la hotel decât dacă o luăm înot.

Au plătit şi au luat-o din loc uşor împleticiţi. Era spre ora trei după-amiază, piaţa San Marco era inundată pe mijloc ca şi când în sufrageria Veneţiei ar fi fost spartă o conductă. Printre sutele de turişti doi copilaşi se jucau la marginea apei, tropăind şi hlizindu-se ca nişte cai în miniatură. Mama lor striga la ei ceva în spaniolă. Piaţa a răsunat de vocea femeii care şi-a scos copiii din apă cu brutalitate. Tatăl a apărut şi el vociferând ceva cu un aparat foto la gât. Familia a ieşit din piaţă printr-o străduţă îngustă. Robert şi Alexei au luat-o pe o străduţă alăturată şi au simţit cum intră într-un labirint de piatră în pereţii căruia erau ascunşi oameni care dormeau, făceau sex, mâncau, se uitau la televizor sau pur şi simplu urmăreau de la ferestre oamenii de pe străzi. Au trecut câteva poduri peste canalele înguste discutând mai departe despre ciumă. Alexei vedea cu ochii minţii morţii împrăştiaţi pe străzi, pe podurile pe care treceau şi dintr-o dată oraşul i s-a părut lugubru, plin de o istorie a morţii pe care nu o intuise niciodată. Robert vorbea în continuu aşa cum făcuse toată viaţa, era ca o carte care se deschisese la pagina cu Veneţia. S-au oprit la un moment dat pe treptele unei case. Robert a scos pachetul de tutun şi şi-a făcut o ţigară. 

Mahmureala dispăruse între timp. Se simţea iarăşi bine, avea poftă să fumeze şi să bea. Lui Alexei îi era sete, dar nu se vedea niciun loc din care ar fi putut cumpăra apă sau ceva de băut. Străduţa pe care se aflau era umbroasă, un miros vag de urină se amesteca cu mirosul de apă de mare. Nu treceau prea mulţi oameni pe acolo. În ciuda aglomeraţiei de la cheiuri, pe străduţe prin oraş lumea se rărise. Adevărata aglomeraţie, iadul turistic începea de vineri. Pe zidul din faţa lor era o uşă falsă sculptată în piatră, de o parte şi de alta erau două firide în care stăteau doi călugări catolici căzuţi în genunchi cu mâinile strânse la piept în semn de rugăciune. Sub genunchii lor era un strat de cranii mici. Robert îşi aprinse ţigara şi trase din ea privind la cele două sculpturi.“ (Copyright: Editura Humanitas)

Bogdan Răileanu (foto: dreapta) s-a născut la Buftea, pe 11 iunie 1980. A absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea din Bucureşti. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan, ulterior publicând proză scurtă şi în alte reviste literare. În 2017 i-a apărut volumul de proză scurtă „Tot spaţiul dintre gândurile mele“. Ulterior a publicat romanul „Dinţii ascuţiţi ai binelui“.