Cărţi

articolul anterior articolul urmator

FRAGMENT „Călătoria Cilkăi“ de Heather Morris, continuarea bestsellerului internaţional „Tatuatorul de la Auschwitz“

0
20 May 2020 16:52:00
Autor: Otilia Andrei
"Tatuatorul de la Auschwitz”, romanul lui Heather Morris, s-a vândut în aproape 6 milioane de exemplare
"Tatuatorul de la Auschwitz”, romanul lui Heather Morris, s-a vândut în aproape 6 milioane de exemplare

Pornind de la întâmplări reale petrecute la Auschwitz-Birkenau şi de la mărturii ale prizonierelor din Gulagul sovietic, romanul „Călătoria Cilkăi”, apărut în Australia, Marea Britanie şi S.U.A. în octombrie 2019 şi aflat în curs de traducere în peste 40 de ţări, continuă povestea Cilkăi Klein din bestsellerul internaţional „Tatuatorul de la Auschwitz”, vândut în aproape 6 milioane de exemplare. „Adevărul” prezintă un fragment din roman.

Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de soldaţii ruşi. Îşi îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor şi pentru ea, dar în scurt timp ia din nou calea lagărului – de astă dată, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta, unde urmează să ispăşească o pedeapsă de 15 ani pentru colaborare cu naziştii. Trecutul este apăsător, amintirile dragi despre familia sa, în loc să-i dea curaj, ajung să o împovăreze, dar refuză să se lase copleşită. În ciuda condiţiilor cumplite din Siberia şi a morţii care pândeşte la tot pasul, speranţa renaşte, hrănită de solidaritate şi prietenie, iar Cilka găseşte o iubire atât de mare, cum nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

În Baraca 29 din lagărul de la Vorkuta, pe care o împarte cu alte câteva zeci de femei, Cilka se gândeşte deseori, în nopţile albe, la celălalt loc, la cei despre care nu mai ştie nimic, la sora sa şi la mama lor, pe care a văzut-o îndreptându-se spre camerele de gazare. Acum e 1-B494, iar numărul vechi, care încă îi provoacă suferinţă, se află bine acoperit de mânecile hainelor. Îl ascunde, aşa cum îşi ascunde trecutul, durerea şi vina pe care le simte pentru că totuşi trăieşte. Are 18 ani şi cunoaşte deja toată brutalitatea lumii, toată suferinţa atroce pe care omul o poate provoca seamănului său. Când i se propune să muncească la spitalul lagărului, începe să înveţe şi lucrează cu entuziasm, căci are ocazia să îndrepte măcar o părticică din răul în faţa căruia a fost neputincioasă. Ameninţarea morţii, frigul, teroarea şi foamea fac parte din cotidian, dar prieteniile noi îi insuflă dârzenie şi o ajută să reziste, aşa cum a făcut întotdeauna. Cilka este o supravieţuitoare, şi cel mai bun lucru pe care îl are de oferit este lecţia supravieţuirii.

„Un roman bine scris şi bine documentat. Este captivant, răscolitor şi mai tulburător decât Tatuatorul de la Auschwitz. Vă va încerca disperarea în faţa cruzimii omeneşti, dar şi veneraţia pentru tăria spiritului uman… Vă va stârni un tumult de sentimente, căci istoria Cilkăi este una cum nu se poate mai puternică.“ - Express& Star

-FRAGMENT-

„Cilka ştie rutina. E prima care se ridică, dar nu se mişcă, sperând că cele din partea din faţă a barăcii vor ieşi primele. Ştie că locul cel mai sigur e undeva în mijloc. O ajută pe Josia, care parc-ar fi drogată, să se ridice în picioare şi trage păturile pe ambele paturi.

Făcându-şi loc să înainteze, o duce pe Josia cu ea afară din clădire.

Văd altele ca ele ieşind din barăcile din jur.

Unde erau când au sosit ele? Femeile din baraca Cilkăi se adună laolaltă afară ca oile, până observă şirurile ordonate de femei mergând în jurul lor. Imitându-le, formează două şiruri de câte zece.

Când baraca e goală, merg în urma celorlalte pleoscăind prin noroiul gros spre o clădire mai mare. Ţesătura aspră a noilor haine îi zgârie pielea Cilkăi. Insectele o ciupesc de gâtul expus.

Observă privirile fixe, triste şi ameninţătoare. Înţelege. Încă o baracă plină de prizoniere, mai multe guri de hrănit, mai mulţi oameni cu care să te lupţi pentru muncile mai uşoare. Celor nou-sosiţi le va fi cel mai greu să-şi găsească locul în ierarhie, până când nu vor mai fi nou-sosiţi. Ea fusese o veterană în celălalt loc – ea şi celelalte fete slovace care au supravieţuit. Le văzuseră pe toate. Rămăseseră în viaţă. Se întreabă dacă poate găsi un mod de a îmbunătăţi mai devreme statutul ei şi al Josiei fără să iasă în evidenţă. Sau poate că tocmai din cauza unor astfel de gânduri se află aici. Poate că munca silnică e ceea ce merită.

Intră în clădirea-cantină, respectând tradiţia stabilită: stai la coadă, accepţi ce ţi se dă, găseşti o bancă pe care să te aşezi. Ochii plecaţi, nu ieşi în evidenţă.

Îi este îndesată în mână o cană de tablă. Se uită la Josia. Nasul îi e umflat, a început să se învineţească. Înaintează, în cană i se toarnă ceva asemănător cu o supă, plină de bucăţele albe neidentificabile, şi i se aruncă un codru de pâine uscată. Josiei îi tremură mâinile şi îşi varsă jumătate din mâncare când încearcă s-o ia. Supa şi pâinea zac pe podea. Încet, Josia se apleacă şi ridică pâinea. Cilka are un impuls oribil de a ţipa la ea. Ce mult valorează aceste mici porţii!

Nu sunt destule mese şi bănci ca să se aşeze toate. Multe femei stau în picioare lângă perete uitându-se, aşteptând să termine cineva şi să elibereze locul. Câteva mănâncă în picioare, prea flămânde ca să le mai pese de maniere.

Una dintre femeile din baraca Cilkăi vede un loc eliberându-se şi se repede spre el. E oprită cu dosul palmei de persoana care stă alături de locul eliberat, şi cana îi zboară din mână, conţinutul vărsându-i-se pe podea şi pe cele care stăteau la masă.

— La rând, noviciok [începătoare în rusă]! Nu ţi-ai câştigat dreptul de a sta cu noi.

Este demonstrată ordinea ierarhică în faţa nou-venitelor, ca să vadă şi să înveţe. Exact ca la Birkenau, cu cohortele de nou-sosiţi. Ea, Gita şi alte fete slovace se desprinseseră din mii de prizoniere care-şi pierduseră toţi prietenii şi rudele. Iar cele noi nu înţelegeau, nu aveau cum să înţeleagă prin ce trecuseră trupurile şi minţile lor, ce făcuseră ca să supravieţuiască.

— Mănâncă-ţi supa, apoi mănâncă şi pâinea sau păstreaz-o pentru mai târziu, îi spune Cilka Josiei. Uneori e mai bine s-o păstrezi, cum am făcut în tren, până când o să ştim cât de des şi cât de mult o să fim hrănite.

Vede pe feţele trase ale unora dintre femei că nu va fi nici frecvent, nici nutritiv.

Cele două fete sorb încet lichidul maroniu. Măcar e fierbinte. Nu are consistenţă. Josia observă că altele stau la masă cu linguri, culegând nişte bucăţele care par a fi de cartof, sau chiar de peşte.

 — Nouă nu ne-au dat lingură.

— Cred că e ceva de care vom fi nevoite să ne facem rost singure, spune Cilka, văzând tacâmurile deformate pe care le folosesc unele dintre veterane. Când şi cum om putea.

După scurt timp, fetele nou-venite sunt adunate de brigadieră. Antonina Karpovna le strânge laolaltă şi le conduce înapoi în baraca lor.

Când ultima femeie intră în cameră, Antonina le urmăreşte mergând fie spre patul lor, fie spre sobă, ca să se simtă confortabil.

— Pe viitor, când intru în cameră vă ridicaţi imediat şi staţi în picioare la capătul patului. E clar?

Femeile sar din pat sau se reped spre el şi toate iau poziţie de drepţi la capătul lui.

— De asemenea, staţi cu faţa la mine. O să dau instrucţiuni o singură dată şi vreau să mă uit în ochii voştri şi să ştiu că aţi priceput. Cine înţelege ce spun?

 Se ridică timid câteva mâini, inclusiv a Cilkăi. Restul doar imitaseră ce făceau celelalte.

— Atunci, cele care înţeleg să facă bine să le înveţe şi pe celelalte, şi repede.

Tace, urmărindu-le pe femeile care se uită fiecare la cea de lângă ea şi câteva transmit ce se spusese, majoritatea în alte limbi slave.

— Astea sunt regulile după care o să trăiţi cât sunteţi aici. Am stabilit deja când şi cum o să munciţi, şi o să primiţi mâncare, şi cât o să dormiţi. Lumina se stinge la nouă seara, deşi vara n-o să prea observaţi… De acum şi până atunci spălaţi podeaua, aduceţi cărbuni pentru a doua zi, daţi zăpada din faţa barăcii, dacă e, vă cârpiţi hainele, orice e necesar ca să trăiţi aici. N-o să permit ca locul ăsta să arate ca o cocină – vreau să pot mânca de pe jos. Mă auziţi? O să auziţi sunând deşteptarea, n-o să puteţi să dormiţi mai mult. Două dintre voi o să golească găleţile, nu-mi pasă cine, numai aveţi grijă să se facă. Nimeni nu mănâncă până nu sunt goale.

Nu se rosteşte nici un cuvânt, dar toate capetele se înclină afirmativ.

— Dacă nu faceţi ceva din toate astea, dar mai ales dacă nu vă faceţi treaba – şi lăsaţi brigada mea să rămână în urmă –, o să fiţi aruncate în groapă. Pufneşte. Groapa e o carceră în lagpunkt. E un loc plin de igrasie, mucegăit, în care corpul vă e silit să stea strâmb fie că şedeţi, fie că staţi în picioare. Nu are sobă şi o să vă ningă printr-o fereastră deschisă, cu gratii. O să aveţi noroc dacă primiţi o găleată în care să vă faceţi nevoile, fiindcă e deja o gaură în podea. O să primiţi cel mult o treime din porţia normală – şi o bucată de pâine neagră, tare. Pricepeţi?

Capetele se înclină din nou. Pe Cilka o străbate un fior pe şira spinării. Dintr-o geantă pe care o ţine pe umăr, Antonina scoate nişte fâşii de zdrenţe, iar din buzunar o hârtie mototolită.

— Când vă strig numele, veniţi şi vă luaţi numărul. Aveţi două: pe unul trebuie să-l puneţi pe căciulă, pe celălalt pe haina cu care ieşiţi afară. Nu trebuie să fiţi văzute niciodată fără număr, vizibil pe cel puţin un obiect de îmbrăcăminte.

Pe măsură ce li se strigă numele, femeile răspund şi iau cele două zdrenţe care le sunt întinse, examinând numărul scris grosolan cu vopsea.

Încă un număr. Cilka îşi freacă inconştient braţul stâng; ascuns sub haine, e identitatea ei din celălalt loc. De câte ori poate să fie cineva redus, şters? Când i se strigă numele, ia pânza care i se întinde şi îşi examinează noua identitate. 1-B494. Josia i-o arată pe a ei. 1-B490.

— Coaseţi-vă numerele în seara asta, toate. Vreau să le văd mâine dimineaţă. Face o pauză, lăsând timp să li se traducă celor care nu înţeleg şi urmărind privirile ned umerite. Mă aştept să văd nişte cusături interesante, o să-mi spună foarte multe despre voi, adaugă ea ironic.

Se ridică o voce curajoasă:

— Ce să folosim în loc de ac şi aţă? Brigadiera scoate din geantă o bucăţică mică de stofă cu două ace înfipte în ea. Arată de parcă ar fi fost făcute din sârmă şi ascuţite în vârf. Le întinde femeii care stă cel mai aproape de ea.

— Bun, treceţi la treabă. Mă întorc în zori. Mâine lucraţi. Deşteptarea e la şase.

— Mă scuzaţi, zice Natalia, cărbuni de unde luăm?

— Descurcaţi-vă.

În timp ce uşa se închide în urma ei, femeile se adună în jurul sobei. Cilka e uşurată că nimeni n-a fost bătut pentru întrebările puse.

— Dacă ieşim, poate le vedem pe altele luând cărbuni; aşa o să ştim unde să mergem, propune Josia.

— Culcaţi-vă, zice Elena, bătăuşa, întinzându-se în patul ei. S-ar putea să fie ultima noastră zi liberă.

— Vin cu tine, spune Cilka.

— Şi eu, zice Natalia. Restul, începeţi să coaseţi.

— Da, şefa, spune rece Elena.

Josia a pus cei câţiva cărbuni rămaşi lângă sobă şi ridică găleata goală.

Cele trei ies cu grijă din baracă, uitându-se în jur. Întunericul e tot mai dens şi reflectoarele mobile luminează curtea. E frig. Văd prizonieri alergând ici-colo printre clădiri şi un grup de femei tinere care merg repede spre baraca de lângă ele, cărând găleţi pline ochi cu cărbuni.

— Pe aici, spune Cilka.

Natalia păşeşte în faţa femeilor.

— Puteţi să ne spuneţi unde sunt cărbunii, vă rog?

— Găsiţi-i singure, vine răspunsul.

Natalia îşi dă ochii peste cap.

— Vin de acolo, zice Josia, arătând spre o clădire. De undeva din spate, hai să ne uităm.

Ajung înapoi în baracă după ce au cărat cu rândul găleata grea. Natalia se duce s-o pună pe podea. Mâinile ei delicate alunecă de pe mâner şi cărbunii se împrăştie pe jos. Se uită la celelalte femei cu o privire de scuze.

— Nu-i nimic, mătur eu, se oferă Josia.

Două femei îşi cos repede numerele pe căciulă şi haină.

— De unde aţi luat aţă? întreabă Natalia, luându-i-o înainte Cilkăi.

— Din cearşafuri, spune femeia mai în vârstă, vorbind într-o limbă slavă poticnită, asemănătoare cu slovaca, şi repetând în rusă. Probabil cea mai bătrână din baracă, vorbirea ei abruptă trădează o viaţă întreagă de muncă grea. Le spune că o cheamă Olga.

Cilka se uită în jur şi le vede pe celelalte scoţând cu grijă aţe din marginea cearşafurilor.

— Grăbiţi-vă. Ce tot faci cu acul ăla, Olga? întreabă Elena, aplecându-se deasupra bătrânei.

— Încerc să fac o treabă bună. Dacă o faci cum trebuie de prima dată, nu va mai trebui s-o faci din nou.

— Dă-mi acul în clipa asta, tâmpito! Nu e locul potrivit să-ţi arăţi talentul la brodat. Elena întinde nerăbdătoare mâna.

— Sunt aproape gata, spune calm Olga.

Cilka admiră felul în care tratează cu apriga Elena, dar înţelege şi nevoia de a ataca atunci când lucrurile nu merg conform planului. Pesemne că e primul lagăr al Elenei. Olga coase mai repede, retezând capătul aţei cu dinţii, apoi întinde acul.

— Poftim, Tuk krava.

Cilka îşi reţine un zâmbet. Olga tocmai a făcut-o pe Elena vacă grasă în slovacă, pe un ton afectuos. Îi face cu ochiul Cilkăi.

— Tata era slovac, spune ea.

Elena se încruntă, smulgându-i acul din mână.

Cilka se aşază pe patul ei, uitându-se la Josia, care se joacă absentă cu numerele ei. Pare să treacă de la eficienţă la disperare în numai câteva clipe.

— Dă-mi-le mie, îi spune.

Josia arată îndurerată.

— Câte o zi, pe rând, spune Cilka. Bine?

Josia dă afirmativ din cap.

Cilka începe să smulgă aţe din cearşaf. Când i se întinde un ac, coase repede numerele pe hainele ei şi ale Josiei.

La fiecare împunsătură în stofă, simte durerea acului înfigându-i-se în braţul stâng. Un alt număr. Un alt loc. Se strâmbă.

Să fi pierdut totul. Să fi trebuit să înduri ce a îndurat ea şi să fii pedepsit pentru asta. Brusc, acul i se pare greu ca o cărămidă. Cum poate continua aşa? Cum poate să lucreze

pentru un nou duşman? Să trăiască văzând în jurul ei femei obosind, flămânzind, slăbind, murind. Dar ea – ea o să trăiască. Nu ştie de ce a fost întotdeauna sigură de asta, de ce simte că poate să reziste – să ridice acul ăsta, deşi e greu ca o cărămidă, să coasă, să facă ce trebuie să facă – dar poate. Începe să simtă mânie, furie. Şi acul e din nou uşor. Uşor şi rapid. Aşadar, focul ăsta e ceea ce o susţine. Dar e şi un blestem. O face să iasă în evidenţă. Trebuie să-l stăpânească, să-l controleze, să-l direcţioneze.

Să supravieţuiască.“ (Copyright: Editura Humanitas, traducerea: Luana Schidu)

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Şi-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991. Din 1995 până în 2017 a lucrat în cadrul Departamentului de asistenţă socială al Monash Medical Centre din Melbourne. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenarişti profesionişti la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri şi seminare de scenaristică, atât în Australia, cât şi în Statele Unite. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov şi prima formă a poveştii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câştigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut şi de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiţiei, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019) cunoaşte un mare succes internaţional, fiind publicat în peste 50 de ţări şi vândut în aproape 6 000 000 de exemplare în întreaga lume.

I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun Roman Istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 şi Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) şi Apple Book of the Year 2018 (Statele Unite). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare şi pregă­teşte un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmăreşte destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz. Este în curs de publicare în peste 40 de ţări şi a intrat direct pe primele locuri în topurile de vânzări din Olanda, Portugalia, Polonia, Australia, Marea Britanie şi Statele Unite.

 

 

 

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările