FRAGMENT „Care e diferenţa dintre un copil şi un laptop? O călătorie personală prin religie, fizică şi neuroştiinţe“, noua carte a fizicianului Cristian Presură

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cristian Presură                                                                                             FOTO: Adevărul
Cristian Presură                                                                                             FOTO: Adevărul

A treia carte a fizicianului Cristian Presură, după bestsellerul „Fizica povestită” şi atlasul pentru copii „O călătorie prin univers. Astrofizica povestită”, va ajunge din această săptămână în librăriile din ţară. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul lui Presură.

Volumul „Care e diferenţa dintre un copil şi un laptop? O călătorie personală prin religie, fizică şi neuroştiinţe” este o combinaţie de carte de ştiinţă şi eseu despre felul în care se conciliază propria biografie, căutările despre sensul vieţii şi al suferinţei umane cu lecturi filosofice, teologice şi despre spiritualitate şi experienţa de om de ştiinţă.

Fizicianul Cristian Presură spunea într-un interviu că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil şi un laptop nu e nici o diferenţă. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmaţia, inversând-o şi creând în reţelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanşat scrierea cărţii de faţă, mărturie a unui om aflat în căutarea credinţei şi eşafodaj complex de explicaţii ştiinţifice.

„Durerea şi suferinţa personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de faţă, prin religie, fizică şi neuroştiinţe.“  — Cristian Presură

-FRAGMENT-

„ În căutarea adevărului

(…)

Cunoştinţele de fizică sau de biologie a creierului sunt câştigul ultimelor secole. Ele folosesc, în general, metoda reducţionistă: dacă ştim legile fiecărei componente a unui sistem, reconstruim sistemul în totalitatea lui. Speranţa e că, dacă ştim legile particulelor elementare, vom descoperi comportamentul atomilor, iar dacă ştim legile moleculelor, vom afla comportamentul celulelor. În final, ştiind comportamentul celulelor, vom afla şi ce este conştiinţa în creier şi poate vom înţelege mai bine, cel puţin parţial, ce suntem noi.

Cu mii de ani în urmă însă, oamenii au încercat să explice atât lumea, cât şi propria lor existenţă, numai de baza funcţiei obiectelor sau a oamenilor. Cărămida era un obiect care avea drept funcţie stabilitatea unui case, iar omul era o fiinţă care avea drept funcţie reintegrarea în paradisul pierdut al Divinităţii. În felul acesta, am ajuns să ne punem întrebări despre sensul vieţii sau rolul suferinţei. Întrebări precum „De ce suntem aici pe Pământ?“, „Care e sensul vieţii?“ ne urmăresc ca o umbră a istoriei, pe întreg parcursul vieţii noastre. Ele sunt o rămăşiţă a faptului că încă ne definim ca având o funcţie pe Pământ, după cum roata are funcţia de a purta maşina în mişcarea ei.

Nicăieri nu se vede mai clar o asemenea abordare funcţională decât în încercarea religiei de a răspunde la întrebările originare: „Cine suntem?“, „Unde suntem?“, „De ce suntem?“. Religiile, în general, nu au fost interesate de construcţia precisă a corpului care poartă sufletul, ca să nu mai vorbim de structura microscopică a materiei. Materia e doar o purtătoare a sufletului, la fel cum cana este un recipient pentru apă. De aceea, cum este construit recipientul sufletului (materia) e mai puţin important. Importantă este destinaţia sufletului.  Astfel, microscopul nu a fost descoperit în biserici, iar legile teoriei relativităţii nu în mănăstiri (deşi, până la un punct, se poate argumenta că astronomia s-a dezvoltat din astrologia templelor). Atât microscopul, cât şi legile fizicii sunt atribute ale ştiinţei şi descoperiri ale noastre, folosite ca instrumente ale cunoaşterii.

Cu timpul, s-a produs o falie adâncă între ştiinţă şi religie. Şi azi, mulţi oameni se aşteaptă ca ştiinţa să dea răspunsuri numai despre lumea „moartă“ din jurul nostru, înţelegând prin asta electroni, atomi, materiale, chiar şi plante sau insecte, cele care, spun cei mai mulţi, nu au „suflet“. Fiinţele însufleţite, ca omul, ar avea alte legi precum cele ale destinului, devenirii sau dragostei. De ele s-ar ocupa religia. Cu alte cuvinte, este nu numai metoda cea care le separă (metoda reducţionistă în ştiinţă şi cea funcţională în religie), dar şi zona în care ele acţionează (materia moartă în ştiinţă şi cea însufleţită în religie).

De aceea, ştiinţa şi religia se calcă pe bătături atunci când domeniile lor se întrepătrund. Studiile ştiinţifice care arată cum moralitatea ar putea fi un rezultat al evoluţiei darwiniste îi enervează pe credincioşi. Minunile şi intervenţia directă a Divinului, invocate des de credincioşi, sunt ignorate de oamenii de ştiinţă, care folosesc o metodă pur materialistă în cercetările lor.

Care e diferenţa dintre un copil şi un laptop_Cristian Presură_copertă

Universul religios este de neînţeles pentru un materialist, care pune la îndoială nu numai existenţa istorică a lui Hristos, dar şi ideea unui Dumnezeu care ciuleşte urechile să ne asculte rugăciunile. Pentru un materialist, Pământul e un ansamblu de miliarde de „computere biologice“ care caută zadarnic Divinitatea prin rugăciunile lor.

Un punct de vedere opus este cel al părinţilor bisericii, cei care alimentează continuu focul credinţei, ca de exemplu Grigore Palamas sau Sfântul Siluan. Fără ei, creştinismul ar fi fost astăzi o simplă superstiţie. Prin ei, credinţa reînvie în fiecare secol, găsind, mereu şi mereu, noi resurse interne pentru a păstra viu focul interior.

Credinţa se întemeiază oare pe slăbiciunea oamenilor, aşa cum spun unii materialişti, sau are ea un adevăr fundamental mult mai profund? Ce rol are drama continuă a oamenilor, o dramă care nu ar fi posibilă dacă nu ar fi ceva care să sufere? Dar ce poate suferi, dacă suntem făcuţi doar din atomi? Atomii nu pot suferi, sau cel puţin încă nu am învăţat asta la lecţia de fizică.

Să remarcăm că dramele sunt invocate câteodată şi de materialişti, ca de exemplu dispariţia omenirii. Totuşi, în interpretarea materialistă, oamenii sunt doar un ansamblu de atomi şi, de aceea, în materialism, omenirea devine un cuvânt gol, lipsit de sens. Aici, omenirea nu are o funcţie, ea evoluează conform legilor naturale, aşa cum o fac oamenii sau atomii. De aceea, în materialism, dispariţia omenirii e tot atât de relevantă ca cea a dinozaurilor sau a unui fir de praf.

Pe de altă parte, creştinismul pune în centrul lui omul, nu omenirea, cu toate durerile şi suferinţele lui; de aici îşi trage el seva. Drama omului este combustibilul care alimentează credinţa, secole după secole. Fără această dramă, multe biserici ar fi pustii. Justifică însă drama adevărul creştin?

Am crescut în creştinismul ortodox şi în ştiinţa modernă, aşa că nu am putut nega complicaţiile pe care ştiinţa le aduce în religie. Cred că aproape toţi păţim asta în adolescenţă, atunci când începem să gândim cu mintea noastră şi punem la îndoială ce ne spun preoţii, părinţii sau bunicii noştri. La fel ca ceilalţi adolescenţi, m-am întrebat de ce numai creştinismul ar fi adevărat dintre toate religiile de pe Pământ: hinduism, budism, islam, ca să numesc doar câteva. De ce ar fi mai adevărat ce mă învăţa bunica mea la biserica din sat decât religiile vechilor greci sau ale hitiţilor? De ce ar avea omul un loc special în univers, când sunt atâtea animale pe Pământ şi atâtea planete în depărtarea cosmosului, pe care ar putea fi şi alte fiinţe?

Cu vârsta, am început să uit aceste întrebări simple, sau mai bine zis am început să mă obişnuiesc cu situaţia în care ele nu se discută. Într-un fel, situaţia e similară cu cea din mecanica cuantică. Atunci când am învăţat-o la facultate, mi s-a părut ciudată. În timp însă, am ajuns să mă obişnuiesc cu ciudăţenia ei şi să nu-i mai chestionez fundamentele. Totuşi, lucrurile cele mai adânci se găsesc în întrebările cele mai simple. De aceea, în următoarele secţiuni mă voi reîntoarce la întrebările şi căutările mele din adolescenţă şi din anii de după, cu observaţia că, adesea, mai important decât să dai răspunsul este să pui întrebarea în forma corectă.” (Copyright: Editura Humanitas)

Cristian Presură s-a născut în 1971 la Voineasa şi a urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale s-au concretizat în lucrări publicate în reviste de specialitate: Physical Review B, Physical Review Letters şi Science. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda. S-a specializat în domeniul senzorilor medicali. Împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. A publicat mai multe zeci de lucrări şi brevete de invenţie. Cristian Presură are o activitate intensă de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind articole pentru ziare, reviste şi televiziune. Poate fi urmărit săptămânal cu un nou video pe canalul de youtube „Fizica cu Cristian Presură”.

Imagine indisponibilă
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite