Fragment din cartea "Zile şi nopţi pe stadion" de Ioan Chirilă: "Aici, Monte  Carlo!"

Ioan Chirilă

Ani de zile secţia internaţională de la “Sportul“ era un Magnet. Ne strângeam toţi în camera lui Nani Ochsenfeld. Acolo era radioul, adică singurul contact cu lumea, mai ales prin anii 50’ şi mai târziu.

E adevărat, mai veneau şi filele “Agerpres, dar e bine cunoscuta butada: ”Dacă Agerpres-ul ar fi existat pe vremea lui Napoleon, e aproape sigur că englezii ar fi aflat că pe câmpia belgiană a fost înfrânt Wellington…”.

Cert că ne adunam la secţia internaţională. E adevărat, camera era plină de fum. Ochsenfeld fuma ţigară de la tigară, dar era plăcut. Dacă mişcai butonul radioului se mai auzea cum se târguie turcii la Istanbul, mai prindeai o frântură de la Atena, ţi se ştrepezeau dinţii de la Cracovia, se mai auzea şi câte un final de canzonetă italiană. Dar asta până când Nani, adică Ochsenfeld striga o data “Ruhe”, adică linişte pe svabeşte. (Ca orice bănăţean, Nani vorbea româneşte, nemţeşte şi ungureşte; ulterior avea să se descurce în franţuzeşte şi în ruseşte, imitându-l cu haz pe crainicul Ozerov, care se dădea de ceasul morţii, aproape gemând ”Oceni trudnaia barba”).

Radioul era marea noastră bucurie, iar dacă se întampla ca micul nostru colocviu  să aibă loc seara, pe la şase, odată se facea linişte fără Ruhe, pentru că se auzeau cele trei bubuituri ameninţătoare, urmate de linia mai lungă a alfabetului Morse, ceea ce însemna că am prins, din întamplare, Londra. Şi când  se auzea Londra, închideam toate uşile şi ne lipeam urechile de pânza cam prăfuită a difuzorului de la aparatul “Blaupunkt” patronat de Nani cu o autoritate deplină… Rămâneam aşa, cu urechile lipite, până când auzeam vocea mai familiară  a lui Alexandru, reporterul sportiv, bătrânul Alexandru, fost campion de dublu la tenis al Romaniei, - numele lui de familie era Hamburger şi făcuse cândva pereche cu “Cucu" Schmidt.

Alexandru îmi plăcea teribil. Avea o dezinvoltură de tip britanic. Era reporterul  pe care îl adoram, pentru că era foarte departe de încrâncenările crainicilor din lumea noastră, pe cât de izolată, pe atât de oropsită. Îmi aduc aminte că într-una din aceste seri, Alexandru a făcut o probă de improvizaţie, cum rar mi-a fost dat să văd. A început direct ”Doamnelor şi Domnilor, vin chiar în clipa aceasta de pe stadionul Highbury, unde echipa mea favorită, Arsenal, a surclasat-o pe Aston Villa.

”Tunarii” mei au fost la înălţime şi m-au ţintuit locului. Am stat in picioare, a nins peste mine, mi-am scuturat căciula, simt şi acum, cum mi se preling fulgii topiţi la ceafa, dar, într-un cuvânt, a fost un regal sportiv. Şi-acum vă rog  să vă notaţi toate rezultatele. Am să le rostesc mai rar, pentru că prietenul meu Ochsenfeld să le poată nota. Nani  a rămas cu creionul în mână: ”Cine ştie ce o să mai iasă din aceasta?”.  Singura speranţă era că Nani putea fi oricine… îl cunoscuse  mai demult pe Hamburger, de pe vremea când era doar corespondent pentru Timişoara, periodă în care avea pantaloni scurţi, la fel ca ”Biţă Stănculescu”, baschetbalistul, care a început munca la “Gazeta” tot la vârsta junioratului. Într-o după amiază, sunt vreo patruzeci de ani de atunci, ne retrâseserăm ca de obicei, la secţia internaţional care se numea acum secţia “Blaupunct”. Era un moment de oboseală, când ai terminat lucrul, când ”ultima materie” a luat drumul tipografiei, când ai vrea să te duci acasa, dar ceva  te ţine lipit de scaun. Oboseala care te îndeamna să amâni totul… .

Erau în ziua aceea Valeriu Chiose, care tocmai îl “zdrobise “ la şah pe Berăriu, era şi Cpălin Antonescu, era şi Goe Mardan- iată că s-au dus toţi trei, mult înaintea speranţei de viaţă, confirmând parcă ideea că ziariştii sunt o categorie care nu apucă pensia… .

Eram destul de mulţi… La radio se auzea o muzică, foarte placută melodios. Nani reuşeste să fixeze postul. Se simţea că e un post străin… Şi, în timp ce ascultam cu plăcere această melodie frumoasă, odată intră în cameră redactorul sef adjunct Plugaru. ” Ce faceţi, tovarăşi? Ce muzică e asta?” (Cenzura opera şi asupra muzicii). La care Valerica Chiose, uşor iritat de tonul de investigaţie al celui intrat, se ridică şi spune: ”Tovarăşe redactor sef, e Moscova care transmite muzică la cererea fruntaşilor în  producţie de la Magnitogorsk”. Plugaru  înregistrează explicaţia şi vrea să aibă ultimul cuvânt: ”Iată , mai băieţi o muzică  frumoasă, accesibilă maselor şi nu strâmnăturile pe care le aud uneori chiar de la voi din secţie. Iată că se poate compune pentru toţi, iată cum se simte că acest compozitor se inspira din viaţă, fiind un duşman al formalismului care pătrunde în creaţie şi, mai ales, în muzică”.

Mândru de finalul tiradei, Plugaru se îndreaptă spre uşă. Când să pună mâna pe clanţă, melodia e filată… câteva secunde de pauza şi se aude limpede: ”Aici  Monte Carlo!”.

Valerica păleste, noi ne ţinem respiraţia, ca să nu pufănim, şi Plugaru, ne priveşte de sus, numărându-ne parcă şi dispare… .

A doua zi ne-am fi aşteptat la represalii. Dar Plugaru s-a simţit obligat să nu facă agitaţie. Singurul căruia i s-a adresat a fost Valerica: ”Ascultă Chiose dacă ai să-ţi mai baţi joc de cel mai mare combinat siderurgic din Europa, ai să ai de-a face cu mine”.

Aşa  a intrat povestea  în... albumul nostru.