FRAGMENT „Cronovizorul“, debutul în proză al poetului Ştefan Manasia

Debutul în proză al lui Ştefan Manasia, romanul „Cronovizorul”, a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia Ego. Proză. „Adevărul” prezintă, în premieră un fragment din carte.

Fa Ying, pescăriţă thailandeză, îşi începe călătoria spirituală prin lunca unui fluviu muribund. Ariel Jolie este o regină aztecă: ea aleargă să cunoască gloria tocmai la Budapesta, capitala mondială a filmelor XXX. Iar Edi este un băieţel atipic din stirpea iniţiatorilor: într-un orăşel din est vede Idi i smotri la cinema şi are „revelaţia”, cam în acelaşi timp cu Bruno Farhadi, starul grunge din Seattle, care se luptă cu depresia şi cu impulsul suicidal. Despre toate acestea scrie un bărbat divorţat, retras într-un buncăr cu plante şi peşti tropicali, ca tînărul din Twin Peaks în sera cu orhidee...

„Ştefan Manasia e la fel de neînseriabil în proză ca în poezie: autoficţiune realistă deviată în discurs hipnagogic, naraţiune paranoidă, distopie cu accente eco, fals tratat despre convieţuirea umanului şi a non-umanului în acelaşi biotop, toate aceste dimensiuni compun un volum experimental, pe care nu orice cititor îl poate digera. Dar de care literatura română de azi – prea puţin dedicată unor astfel de proiecte – are încă nevoie.” (Alex Goldiş)

-FRAGMENT-

„Slăbănogul ajunge primul şi se aşază în lotus, cu degetele mîinilor răşchirate în sus. Îşi coboară încet pleoapele, ca şi cum şi‑ar deschide vederea către serele luxuriante ale meditaţiei. În jurul pleoapelor, cearcănele i se arcuiesc la fel de frumos ca sprîncenele blonde. Lîngă el, cel mare gîfîie şi pulsează. E o guşă enormă de guşter. Îndreaptă ţeava mitralierei de asalt spre bondul arian, apoi o retrage şi o îndreaptă în sus. Îi trage un şut în coaste, pe urmă altul şi altul. Strigă Aai, mă, nu mai fă aşa!, îl loveşte cu pantoful sport sintetic, mai întîi uşor, dup‑aia tot mai agresiv. Rahiticul nici nu îl bagă în seamă şi el se simte neputincios. Îşi roteşte privirile în sus, spre blocurile renovate de unde nu paresă îl fi observat nimeni ca să îl facă de rîs. Nu ştiu dacă ascultă şi el muzica zornăită a sălciilor şi a plutelor pe care vara, extrem de ploioasă şi de rece, le‑a fortificat şi le‑a transformat în sintetizatoare de ultimă generaţie. Mai devreme, brunetul longilin mînuise telecomanda Range Roverului şi se dăduse peste cap ca să îi intre în graţii Mirunei, De ce nu vorbeşti cu mine, mă? De ce nu îţi place de mine? N‑am zis că nu îmi place de tine, Tudor, i‑a răspuns ea, Ce, mă, crezi că sînt urît? N‑am zis că eşti urît, a răspuns supraponderala Miruna, umflîndu‑şi pubisul sub colanţi, doar că nu vreau să mă împrietenesc cu băieţii: fac totul să ţi se bage sub piele şi dup‑aia îşi bat joc de tine, Hai, mă, că eu sînt băiat cuminte, ţi‑a zis şi verişoară‑mea că m‑am schimbat! Chiar nu vezi că m‑am schimbat? şi, dacă nu s‑ar şti protejat la umbră adîncă de arţari, Miruna i‑ar vedea lacrimile jucîndu‑i în ochi. La picioarele băiatului, Range Roverul e o coleopteră electrică. Pe bancă, nebăgată în seamă, mitraliera de asalt. Blondul se apropie în alergare, neatent, şi răstoarnă coleoptera cu care celălalt încercase să înmoaie inima inexistentă, cordul ascuns sub sînii umflaţi. Miruna înfulecă chipsuri cu bacon. Rîde la verişoara roşcată şi subţire ca o pisică. Brunetul, pe care îl cheamă Tudor, ia mitraliera de asalt (ochii îşi absorb secreţiile ruşinoase) şi porneşte în urmărire. Parcul Fabrica de Gheaţă este o improvizaţie simpatică. Patru‑cinci metri lăţime pe malul Lacului Plumbuita. L‑au acoperit cu terenuri de joacă şi vegetaţie, cu bănci plus izvorul forat la o adîncime de 180 de metri – singura dovadă de interes din partea primăriei, în ultimul deceniu, faţă de contribuabilii pauperizaţi şi expulzaţi la periferie, aici. Tudor trece de ţîşnitoarele cu apă potabilă, nu se aude ce îi strigă celuilalt (pensionarii îşi umplu bidoanele). Agită prin aer ţeava metalică, neagră, lucrată de un copil de vîrsta lui (treisprezece, paisprezece ani) într‑o hală de bambus în China sau în Myanmar. Trec în fugă, pe rînd, prin dreptul peluzei unde grăsanele, lubrifiate obscen, îşi primenesc bronzul. Micul blond arian s‑a pierdut între blocuri – renovate de acelaşi primar optimist, în nuanţa fistic”. (Copyright: Editura Polirom) 

Ştefan Manasia (n. 1977, Piteşti) este jurnalist cultural, redactor al revistei Tribuna. 

A publicat şase volume de versuri: Amazon şi alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), Bonobo sau cucerirea spaţiului (2013), Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) şi Gustul cireşelor (2017). 

Este autorul volumului de eseuri şi cronici literare Stabilizator de aromă (2016). În 2008 a iniţiat, la Cluj, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János şi François Bréda), cea mai importantă comunitate literară din Transilvania. 

Poemele sale sînt traduse în engleză, ebraică, franceză, germană, maghiară, neerlandeză. Cronovizorul reprezintă debutul în proză al autorului.