Există, în traficul zilei şi al nopţii, accidente de muncă, de iubire, de pahare în plus sau de prieteni în minus. Şi nu e simplu să creezi răni cu nume de oameni. Lui Dragoş Ghiţulete operaţiunea îi reuşeşte, iar în galeria de marginali pe care o pune la lucru în Despre iubire şi (alte) ispite vezi uneori străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith. Femei sau bărbaţi, şoferi adunaţi în benzinării sau bone blazate, rebeli sau conformişti, duplicitari sau alcoolici – cu toţii împart soarta perifericului căruia viaţa n-a ştiut să-i surîdă altfel decît cu gura ştirbă. Semnul lor de recunoaştere e ruptura, indiferent dacă se pregătesc să alerge un maraton al supravieţuirii, să se smulgă din promisiunea confortului sau să se mute dintr-un pat în altul şi dintr-o dezamăgire în alta. Happy-endul e o erezie pentru aceşti dezmoşteniţi. Înstrăinarea, în schimb, îi aşteaptă să se trezească şi-i duce la culcare zi după zi.” (Radu Paraschivescu)

 

 

-FRAGMENT-

„M‑am trezit şi m‑am uitat speriat la ceas. E ora 7 şi 14 minute. Mai sunt 46 de minute până vine Linh. Îmi fac o cafea. Apoi alerg la toaletă. Mă spăl repede. Când pun periuţa de dinţi la loc, lovesc din greşeală aftershave‑ul lui Alexander. Cade şi se sparge. Mă apucă o nostalgie amestecată cu scârbă. Fucking bastard. Îmi revin şi mă îmbrac. O aştept pe Linh pe canapea. Intră şi face o plecăciune. Nu ştie decât câteva cuvinte în engleză. E vietnameză. Cred că şi ea munceşte ilegal aici. Dar e foarte harnică. Iau telefoanele de pe masă, sacul de sport şi ies. Linh face iar o plecăciune, după care se duce la bucătărie. Aud cum porneşte maşina de spălat vase. 

 

În dimineaţa asta n‑o să mai merg la piscină. Nu vreau să las sacul de sport nesupravegheat. L‑am primit cadou de la Alexander la puţin timp după ce ne‑am cunoscut. Atunci, cu opt luni în urmă, totul era minunat. Parcă prea frumos ca să fie adevărat. Acum, dintr‑odată, nu mai e nimic. Am aterizat pe aeroportul Dulles şi am văzut visul american pe cale să se împlinească. Băiatul sărman din fundătura Voluntariului se uita prin nişte ochelari de soare Armani la avioanele care decolează. Am plecat cu inima strânsă. O lăsam pe mama singură. Dar ea a fost cea care m‑a îndemnat şi m‑a susţinut: trebuie să pleci, o să‑ţi fie mai bine acolo. Aici, vezi bine, nu ai ce să faci. Aşa că la exact trei luni după ce Alexander m‑a întrebat într‑un club dacă vreau să beau ceva, ei bine, iată‑mă privind avioanele cum decolează de pe Dulles. Mă săturasem, ăsta e cuvântul, mă săturasem de ei şi de cei 100 de euro lăsaţi pe masă. Mă săturasem de cele câteva zeci de minute în care priveam Ateneul de pe fereastra de la Hilton cu un pahar de şampanie sau vin în mână în timp ce ei făceau duş. Simţeam că trebuie, că pot să fac mai mult, că pot să trec la alt nivel, aşa cum am văzut într‑un film la mall, prima oară când am mers la cinematograf şi am stat pe fotoliu. Şi am simţit că Alexander îmi va oferi altceva. Şi am ajuns aici, în apartamentul de patru camere de la Court House. Alexander e (era) destul de mult timp plecat. Are (avea) şi familie, aşa că nu voiam să‑l stresez. 

 

Cât a fost foarte cald, prin iulie şi august, mă trezeam dimineaţa la ora 6. Un mic dejun uşor, o cafea şi apoi plecam să alerg fie pe malul Potomacului, fie prin zona de case din Arlington. Când voiam să alerg mai mult, îmi luam cu mine o sticlă de apă şi un baton energizant şi mergeam spre National Mall, parcul uriaş din centru. Mă întorceam acasă în jur de 9. Făceam un duş şi ieşeam să mă plimb în Georgetown. Acolo şi mâncam de prânz. Apoi veneam acasă, unde mă uitam la televizor sau, mai rar, citeam şi ascultam muzică. Seara ieşeam iar şi mă plimbam. Apoi intram într‑unul dintre nenumăratele baruri din Georgetown şi îmi luam ceva de băut. Câteodată flirtam cu unul sau altul. Dar atât. O singură dată am plecat cu un băiat din Iowa. Un metis aşa frumos! L‑am plătit, desigur, dar a fost interesant. Totuşi, nu m‑am implicat serios. Îl aveam pe Alexander. Şi mă gândeam cum o să‑mi schimb numele. Daniel Budărnescu e greu de pronunţat în engleză, aşa că nu cred să fie complicat să îl schimb în Dan Buda. Mister Dan Buda. Alexander a râs când i‑am spus“. (Copyright: Editura Polirom)

 

Dragoş Ghiţulete s-a născut pe 20 martie 1974, la Piteşti. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. A fost redactor de carte şi jurnalist, realizând, printre altele, emisiuni culturale şi politice la RFI România. Talk-show-urile găzduite de el au fost premiate în 2007 de Reprezentanţa Comisiei Europene în România, iar în 2008 de Clubul Român de Presă. În prezent se ocupă de editare web. A debutat în 2007 în volumul colectiv „Cartea cu bunici“, la Editura Humanitas, publicând apoi romanele „Gluma rusească“ (2010) şi „Partea dreaptă a capului“ (2014) la Editura Cartea Românească.