FRAGMENT „Dinţii ascuţiţi ai binelui”, de Bogdan Răileanu, în librării

Cu scene care amintesc de filmele lui Tarantino şi ale fraţilor Coen, cu un umor întunecat şi o luciditate necruţătoare, romanul lui Bogdan Răileanu, „Dinţii ascuţiţi ai binelui”, impune un personaj memorabil, pe Maldini, interlop sângeros şi sentimental. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul semnat de Răileanu.

Ce se întâmplă atunci când un temut cămătar bucureştean trece printr-o criză mistică, aflând că s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni? Dar când, într-o aparentă lume a binelui şi toleranţei, ies la iveală adevăratele faţete ale vieţii monahale? „Dinţii ascuţiţi ai binelui” e o carte scrisă cu înţelegere autentică faţă de lucruri pe care de obicei le înecăm în revoltă ipocrită, cu o poezie difuză, bine temperată în care autorul îmbracă mai întâi periferia bucureşteană – sediul „bandei” lui Maldini –, apoi spaţiul recluziunii călugăreşti.

Autorul spune că a vrut să scrie despre „destinul teribil al unui cămătar şi despre căinţă” şi că a inclus, probabil, toate fricile şi speranţele sale. „Am avut coşmaruri şi am visat frumos în acelaşi timp construind în minte drumul unui om. Nu am fibră de interlop în mine, recunosc. Mi-ar fi greu să dorm liniştit noaptea, dar cred că în fiecare interlop există o coardă a binelui care vibrează. Pentru că în lumea lor e nevoie de echilibru, nu poate fi doar rău şi amăgire. La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare şi echilibrează balanţa ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcţioneze.”

-FRAGMENT-

Becurile luminau gălbui strada. Maldini se opri în dreptul ferestrei cu bibeloul în mână şi privi spre maşinile parcate în faţa curţii cu gândul la electricianul care aprindea în fiecare seară luminile în Bucureşti. Povestea electricianului o ştia de la tatăl său. Auzise de mai multe ori prin casă cum îl înjura, mai ales toamna când se-ntorcea de la serviciu şi intra cu bicicleta în vreun şanţ pentru că se însera mai devreme, iar luminile se aprindeau târziu. Dar într-o seară răcoroasă de octombrie Maldini primi o explicaţie completă de la tatăl său, Petre Fieraru, care îşi fuma liniştit ţigările Snagov stând pe pietroiul de la poartă. De gâtul lui gros şi nebărbierit se agăţase băieţelul de cinci ani murdar de praf şi de muci. Bărbatul luă copilul şi îl puse între picioarele sale sprijinindu-şi bărbia de umărul băieţelului. Dinspre cimitir venea un miros dulce de tămâie amestecat cu praf şi cu duhoarea înecăcioasă de tutun a mâinilor pe care tatăl le ţinea protector în jurul băiatului. I se părea că licuriciul de jar care se plimba prin faţa lui e o vietate prietenoasă. Părea că tatăl său îşi trăgea liniştea şi pacea din luminiţa aia roşiatică. Licuriciul decola mereu la final şi se dezintegra în aer sau se izbea violent de gard transformându-se în scântei care mureau rapid lăsând în urmă doar întunericul pe care îl umpleau cuvintele tatălui.

— Bă, ţie ţi-e frică de întuneric? întrebă tatăl.

— Nu, răspunse copilul.           

— Păi şi atunci de ce tremuri?

— De frig.                                     

— Să nu-ţi fie frică de întuneric, tăticule. Trebuie să ne obişnuim cu întunericul ăsta, că nu se ştie când ajungem acoloşa peste drum şi tre’ să ne dea mă-ta loc de cazare. Şi acolo electricianu-şef care aprinde lumina le ştie pă toate. Nu e ca ăsta de ne aprinde nouă lumina pe stradă. Ştie ce ai furat, ce ai minţit, ştie şi câte poale-n brâu ai mâncat la prânz, ştie câte fire de păr ai în cap. Ştie şi tace. Nu te atinge nici cu un deget cât trăieşti. De asta tot ce faci, trebuie să faci tu, să nu aştepţi pă altu’ să facă pentru tine. Adică dacă nu merge lumina pă stradă, tre’ să ştii să mergi pă întuneric sau să îl cunoşti pă electrician. Crezi că-l ştie careva pă electricianu’ care aprinde lumina la noi pă stradă? Nu-l ştie. Stă undeva în Bucureşti şi probabil că întârzie mereu la serviciu. O merge şi el cu bicicleta tot pe întuneric şi o avea la el mâncare cum îmi pune mie mă-ta, nişte sarmale, o ciorbă, vreo colivă, ce mai rămâne de pe la morţii ăştia. O avea şi el un băieţel aşa ca tine care face numai prostii şi o supără pe mă-sa. Mi-ar plăcea să îl văd o dată pe electrician cum intră cu bicicleta într-un şanţ când se întoarce de la serviciu şi să dau noroc cu el şi să-i spun să aprindă becurile alea mai devreme că o să ne rupem gâtu’ într-o zi. Fii atent ce-ţi spun, ăla care-l ştie pe electrician e mare jmecher. Ia uite că cre’ că ne-a auzit, spuse bărbatul în timp ce becurile începură să pâlpâie slab pe strada Eternităţii.

Bărbatul îşi sărută copilul pe ceafă şi apoi îl împinse spre casă. Se ridică şi îşi mai aprinse o ţigară.

Strada se îngălbenea încet şi dezvăluia alţi oameni strânşi la alte porţi, fumând şi vorbind despre alte probleme. Petre Fieraru avea mereu impresia că, dacă luminile s-ar aprinde brusc pe stradă, probabil că s-ar vedea şi morţii cum stau şi fumează lângă gardul cimitirului şi vorbesc despre păcatele lor unii cu alţii, dar ăsta era un lucru pe care nu îl spunea nimănui, ca multe alte gânduri pe care le ţinea doar pentru el.

Uneori Maldini ieşea din casă şi stătea nemişcat în întuneric şi număra până la o sută aşteptând să se aprindă lumina, fără să ştie că tatăl său făcea acelaşi lucru fumând pe pietroiul din faţa curţii. Uneori numărătorile lor se potriveau la perfecţie, ca atunci când Pinguina fusese însărcinată cu micul Maldini şi stătea întinsă noaptea în pat, iar Petre Fieraru îşi ţinea palma mare şi grea peste buricul femeii şi număra cu respiraţia tăiată aşteptând să simtă o nouă mişcare a plodului. De obicei până ajungea la cincisprezece simţea o mişcare discretă în pielea întinsă a abdomenului. Din acest motiv într-o noapte, neavând somn, Petre îşi trecu palma peste burta gravidei cu toată graţia de care era capabil şi o lăsă acolo mult timp gândindu-se la viitorul copilului său, dorindu-şi să ajungă mare şi să scape de strada prăpădită pe care locuia acum. Dorinţa arzătoare a bărbatului îl înflăcăra, cum simţea mişcările copilului care se sincronizau cu propriile gânduri şi atunci ceru un semn de la Dumnezeu, ceva, un semn oricât de mic. Dacă va simţi copilul mişcând în burta mamei până ajungea cu numărătoarea la zece însemna că plodul va ajunge om mare şi respectat. Burta gravidei a mişcat într-adevăr când Petre a ajuns cu numărătoarea la zece, dar nu a ştiut niciodată dacă fusese copilul sau maţele puturoase ale Pinguinei care mişcaseră sub palma lui, întrucât la nici o secundă după ce simţi mişcarea discretă a abdomenului, femeia a eliberat un pârţ puternic aducându-i aminte lui Petre de iahnia de fasole pe care o mâncaseră de cu seară.

Maldini a crescut frumos alături de ceilalţi copii de pe strada Eternităţii şi, oricât şi-ar fi dorit Petre Fieraru un frate sau o soră pentru fiul său, Pinguina nu a mai reuşit să ducă la bun sfârşit nici o sarcină din cauza problemelor cu coloana, dar mai ales a faptului că după unsprezece ani de la naşterea lui Maldini, bărbatul s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni şi a murit după un chin de câteva luni şi încă vreo câteva pachete de Snagov.

A avut timp totuşi înainte să ajungă în faţa lui Dumnezeu să îşi dea seama că Maldini e un băieţel curajos care va ajunge mare şi respectat. În fiecare seară după înmormântare Petre Fieraru îşi vedea băieţelul cum se strecura în cimitirul de peste drum şi stătea la capul mormântului său în întuneric până se aprindea lumina pe stradă. Petre ştia acum cu precizie matematică momentul în care avea să se aprindă lumina şi zâmbea fericit atunci când fiul său ajungea cu numărătoarea la o sută chiar în momentul în care becurile începeau să pâlpâie pe stradă. Îi plăcuseră întotdeauna coincidenţele fericite.”(Copyright: Editura Humanitas)

Bogdan Răileanu  (foto:dreapta) s-a născut la Buftea, pe 11 iunie 1980. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan, ulterior publicând proză scurtă şi în alte reviste literare. În 2017 i-a apărut volumul de proză scurtă Tot spaţiul dintre gândurile mele.