Cărţi

articolul anterior articolul urmator

FRAGMENT „Eros şi agape. Prefaceri ale iubirii creştine”,  de Anders Nygren, lansată la Humanitas Cişmigiu

0
8 Mar 2019 19:36:47
Autor: Dana Mischie
Anders Nygren                                                                                                            FOTO: Wikipedia
Anders Nygren                                                                                                            FOTO: Wikipedia

Marţi, 12 martie, de la ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc prezentarea cărţii „Eros şi agape. Prefaceri ale iubirii creştine”, de Ander Nygren, o lucrare fundamentală cu largi ecouri şi influenţe în filozofia religiei şi teologia secolului XX. Vor vorbi Preasfinţia Sa Mihai Frăţilă, Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare”, Gabriel Liiceanu, traducătorul- Wilhelm Tauwinkl şi Bogdan Tătaru-Cazaban.

Anders Nygren (1890–1978), figură marcantă a teologiei scandinave din secolul XX, profesor la Lund şi episcop luteran, e apreciat până astăzi în Europa drept unul dintre gânditorii care au cercetat cel mai temeinic, mai sistematic şi mai exhaustiv motivul teologic al iubirii.

Despre geneza lucrării sale fundamentală, Eros şi agape. Prefaceri ale iubirii creştine (Stockholm vol. I–II 1930/1936), cu largi ecouri şi influenţe în filozofia religiei şi teologia secolului XX, Nygren spune: „Îmi amintesc perfect când anume am auzit prima oară cuvântul agape şi ce impresie mi‑a lăsat. Tata vorbea cu o cunoştinţă, iar eu stăteam şi ascultam curios. O frază a lui mi‑a atras atenţia: «…Însă agape creştină înseamnă cu totul altceva». Douăzeci de ani mai târziu, gândurile mele s-au rânduit în jurul acestor cuvinte sădite în mine ca nişte seminţe.“

-FRAGMENT- 

Prefacerile ideii creştine de iubire în decursul timpurilor pot fi înţelese doar dacă nu scăpăm nicicând din vedere că aceasta s‑a hrănit din două lumi spirituale esenţialmente diferite. Punctul de plecare îl constituie propovăduirea neotestamentară despre agape, însă istoria ulterioară nu e o dezvoltare simplă şi în linie dreaptă pornind de la acest punct de plecare. În ea au fost incluse influenţe puternice ale concepţiei eleniste despre eros. Privind istoria de mai târziu a creştinismului, ne putem pune adesea întrebarea dacă ceea ce apare acolo ca iubire creştină încă mai are ceva în comun cu agape din creştinismul primar sau, dimpotrivă, se află sub influenţa motivului eros.

În prima parte a lucrării au fost comparate cele două lumi. Dacă vorbim de iubire în aceste contexte diferite, ea are în fiecare din ele o cu totul altă semnificaţie.

Eros, motivul central al soteriologiei eleniste, este o iubire de tip râvnitor, egocentric. Omul ocupă aici poziţia dominantă, în acelaşi timp ca punct de plecare şi ca ţel. Punctul de plecare pentru eros este nevoia omului, iar ţelul, satisfacerea acestei nevoi. Caracteristică pentru calea de mântuire a eros‑ului este urcarea omenescului la divin. Sufletul omului e privit ca având esenţă divină. E nevoie doar să‑şi amintească de înălţimea sa, să devină conştient de aceasta şi să nu‑şi mai caute satisfacţie în lucrurile schimbătoare şi pieritoare. Adevărata înţelepciune constă în îndepărtarea de cele trecătoare şi urcarea, pe aripile sufletului, la lumea superioară, unde sufletul îşi avea patria, cu toate că fusese întemniţat în închisoarea trupescului. Eros‑ul e dorul de casă al sufletului, e năzuinţa spre ceea ce‑i poate da adevărata îndestulare şi satisfacţie. Eros‑ul e diploma de înnobilare a sufletului şi, în acelaşi timp, un simptom pentru înjosirea sa prezentă. Eros‑ul e dovada faptului că sufletul ţine de o existenţă superioară şi că în starea actuală duce lipsă, cu durere, de ceea ce are nevoie potrivit naturii lui. În eros, sufletul îşi întreprinde înălţarea la cer, atât cu strădanie îndârjită, cât şi cu o viziune extatică şi o bucurie frenetică. În această urcare a eros‑ului se manifestă un spirit asemănător cu dezlănţuirea titanilor în cer. Chiar în forma cea mai elevată, eros‑ul îşi păstrează caracterul egocentric.

Agape, iubirea în sens creştin, este de cu totul alt gen. Nu are nimic de‑a face cu râvna şi dorinţa. „Nu caută ale sale“, nu urcă, asemenea eros‑ului, pentru a‑şi asigura avantajele, ci este jertfă şi dăruire de sine. Faptul că iubirea creştină poartă această amprentă se explică, în ultimă instanţă, prin aceea că modelul ei este iubirea lui Dumnezeu. Aici, omenescul nu e urcat la divin, ci divinul coboară, în iubire îndurătoare, la omenesc. Agape este în primul rând iubirea lui Dumnezeu, care şi‑a revelat sensul şi conţinutul cel mai profund prin Crucea lui Hristos şi prin dăruirea de sine a lui Hristos pentru cei păcătoşi.

Din aceste două surse izvorăşte concepţia despre iubire pe care o întâlnim, sub felurite forme, în istoria creştinismului, sub numele de „idee creştină de iubire“. De fapt, e impropriu să vorbim despre ideea creştină de iubire ca despre o idee unitară. În realitate, e vorba de o serie de concepţii diferite, care au apărut datorită faptului că cele două concepţii despre iubire amintite s‑au ciocnit. Când predomină agape a creştinismului primar, când eros‑ul elenismului; dar, în general, e vorba de o combinaţie între cele două.

Până în acest punct al expunerii noastre am putut trata cele două concepţii despre iubire separat şi relativ independent, din raţiuni atât de ordin principial, cât şi de ordin istoric. Din punct de vedere principial, era nevoie ca mai întâi să delimităm cele două motive fundamentale. O asemenea delimitare şi lămurire a noţiunilor e o premisă necesară pentru a putea caracteriza fructuos cele două concepţii şi înţelege forţele motrice. Dar se mai adaugă şi faptul că cele două motive fundamentale, privite istoric, se delimitează clar unul de altul în punctul lor de plecare. Totuşi, din primul ceas al creştinismului, a dominat o legătură constantă între cele două lumi. Nu doar când creştinismul a părăsit tărâmul palestinian, intrând într‑un mediu nemijlocit elenist, au început să se creeze conexiunile între cele două lumi; legături existau de la început. Orice încercare de a prezenta o formă foarte timpurie de creştinism drept absolut lipsită de influenţe eleniste eşuează, din pricină că deja iudaismul – în ciuda exclusivismului său –, înainte de apariţia creştinismului, a trecut printr‑un proces de elenizare nu lipsit de importanţă. Şi totuşi, cele două concepţii despre iubire pot fi tratate ca relativ independente faţă de punctul lor de plecare, mai ales dacă e vorba de motivele fundamentale. Căci, oricât de greu ar fi să delimităm exact, în privinţa detaliilor, caracterul elenist şi cel creştin, între motivele fundamentale delimitarea poate fi făcută clar şi precis. Cunoscând cum arăta religiozitatea elenistă, nu putem avea nici o îndoială că aceasta era dominată de motivul eros, neacordând, în principiu, nici un loc motivului agape. Tot atât de limpede e că creştinismul primar este străin de motivul eros şi e dominat de motivul agape.

De fapt, nu e deloc surprinzător că cele două motive fundamentale se află, în punctul de plecare, atât de clar într‑un raport de opoziţie. Atât motivul eros, cât şi motivul agape au ceva atât de angajant şi de copleşitor în sine, încât e foarte greu de înţeles cum poate cineva care a ajuns, cu toată seriozitatea, în sfera unuia dintre motivele fundamentale să mai aibă loc pentru celălalt. Cineva care a fost prins în mişcarea ascendentă irezistibilă a eros‑ului şi vede în divin doar viaţa fericită autosuficientă, care, prin frumuseţea sa încântătoare, aprinde în toate fiinţele inferioare o năzuinţă irezistibilă spre participarea la această frumuseţe – cineva care consideră că divinul este Cel Nemişcat şi că Acesta doar prin eros, pe care‑l suscită, poate pune totul în mişcare spre sine cum ar putea găsi vreodată ceva divin într‑o iubire care se dăruieşte precum agape şi coboară la cel slab şi pierdut? N‑ar trebui să i se arate acest lucru drept nebunie? Iar, pe de altă parte, cineva învins şi stăpânit, în adâncul lui, de Crucea lui Hristos şi care a cunoscut de ce fel e iubirea dumnezeiască prin dăruirea de sine a lui Hristos cum ar putea să lege toate astea de ideea de iubire ascendentă, egocentrică? Atâta vreme cât cele două motive de iubire trăiesc păstrându-şi forţa lor originară, trebuie să se excludă reciproc. De aceea descrierea celor două motive în starea lor iniţială a putut servi în atât de mare măsură ca fundament al opoziţiei principiale ce domneşte între ele. Căci, chiar dacă încă de foarte timpuriu se poate depista un anumit contact între cele două motive – să amintim aici polemica lui Pavel împotriva gnozei, atenuarea incipientă a ideii de agape la Ioan, „schema alexandrină a lumii“ şi „calea descendentă“ sau formula lui Plotin „Dumnezeu este eros“ –, acesta nu poate fi numit cu adevărat dispută. Se poate spune cel mult că cele două motive se ating.

Dacă ne îndreptăm acum spre istoria ulterioară a ideii de iubire, observăm că relaţia devine cu totul alta. Destul de devreme se distrug toate stăvilarele, iar curentele se pot ciocni fără piedici sau pot intra în confluenţă. Se ajunge la o luptă care se întinde pe tot parcursul istoriei creştinismului. În această luptă se pune problema care din cele două motive fundamentale – motivul creştin primar agape sau motivul elenist eros – determină conţinutul iubirii creştine, punându‑şi, în general, amprenta asupra interpretării creştinismului.” (Copyright: Editura Humanitas)

Anders Theodor Samuel Nygren (1890, Goteborg- 1978, Lund) şi-a încheiat studiile de teologie în 1912, după care a fost, câţiva ani, pastor evanghelic luteran. Din 1921 a început să predea filozofia religiei la Universitatea din Lund, iar după doctoratul în teologie (1923) a devenit profesor de teologie sistematică la aceeaşi universitate, concentrându-se pe etica teologică. S-a implicat în dezbaterea internaţională despre creştinism şi nazism în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1947 a fost numit preşedinte al Federaţiei Luterane Mondiale, iar în 1949, episcop de Lund. După pensionare (1958) şi-a continuat cercetările şi a predat câţiva ani la universităţi americane.

Principala sa lucrare este cea de faţă, Eros şi agape. Prefaceri ale iubirii creştine, publicată în 1930 (partea I) şi 1936 (partea a II-a), în limba suedeză şi, în acelaşi timp, în limba germană, în traducerea soţiei sale, Irmgard. Au apărut apoi traduceri în daneză, engleză, franceză, spaniolă, italiană şi chineză. De-a lungul timpului, chiar şi la cincizeci de ani de la prima apariţie, au fost publicate numeroase reeditări ale originalului, precum şi ale unora dintre traduceri.

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii