Cărţi

articolul anterior articolul urmator

FRAGMENT „Iscoditorii“, de Anne Gisleson, a apărut în librăriile româneşti

0
14 Aug 2020 16:27:42
Autor: Otilia Andrei
Anne Gisleson
Anne Gisleson

„Adevărul“ prezintă un fragment din „Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristeţe şi lecturi“, de Anne Gisleson. Cartea a apărut recent, la editura Humanitas, în traducerea şi cu notele din engleză ale Ralucăi Miheşan şi Adina Cobuz. În 2018, „Iscoditorii“ a fost desemnată cea mai bună carte a anului de către San Francisco Chronicle.

Anne Gisleson şi-a pierdut surorile gemene, şi-a văzut casa distrusă de uragan şi a fost martoră la sfârşitul tatălui ei, răpus de cancer. Alături de Brad, soţul ei, descoperă că şi prietenii lor trec prin aceleaşi crize şi încearcă să facă faţă aceloraşi traume: moartea celor dragi, căsnicii cu probleme, conflicte cu copiii, cariere nesigure.

Împreună alcătuiesc un „club de lectură dedicat crizelor existenţiale“: prietenii citesc, iar în ultima joi din fiecare lună se întâlnesc la un pahar de vin şi stau de vorbă despre cărţile vindecătoare. Vocile se întrepătrund, de la Ecleziast, Iov sau Iona până la Epicur, de la Shakespeare, Tolstoi sau Kafka până la Joyce, Cheever şi poezia postmodernă. Lecturile şi conversaţiile cu prietenii pe marginea lor o ajută pe Anne să împărtăşească, în anul de după moartea tatălui, povestea nespusă a familiei sale. Totul într-un New Orleans devastat de uragan, halucinant şi fermecător, care-şi caută şi el forţa de a merge mai departe. Sunt pagini impregnate de suferinţă, dar şi de înţelepciune şi, pe alocuri, autoironie, cu deplină sinceritate. Iar această călătorie interioară devine un amestec rar şi paradoxal de delicateţe şi brutalitate existenţială, în care poţi răzbate datorită cărţilor şi prieteniei.

 „O carte foarte valoroasă, emoţionantă şi antrenantă.“ The New York Times Book Review 

-FRAGMENT-

     „Prietenul nostru Chris avusese ideea întâlnirilor clubului de lectură în decembrie. [...] Momentul părea potrivit şi pentru mine. Tata avea leucemie de doi ani şi îi era din ce în ce mai rău. Din cauza bolii, trebuia să meargă des la spital. Parcometrele, holurile reci şi conversaţiile cu un tată veşnic ţâfnos, frica paralizantă care mă‑ncerca în lift coborând din secţia de oncologie, oamenii în halate care doar îşi făceau treaba. Mic dejunuri săptămânale cu mama, care avea nevoie s‑o asculte cineva. Copiii noştri creşteau şi nevoile lor deveneau tot mai complicate. M‑am văzut prinsă în vârtejul neaşteptat al vârstei mijlocii: mă străduiam să ţin echilibrul între tinereţe şi îmbătrânire, în corpul meu, în mintea mea, în familia mea. Dar, fireşte, nici pomeneală de vreun echilibru, doar o luptă surdă, zi de zi, aproape fără excepţie.

În plus, o mare parte din viaţa mea de adult a fost marcată de crize. O ţineam din lac în puţ. Pe la douăzeci şi ceva de ani, la scurt timp după ce‑am terminat masteratul şi aveam impresia că păşeam mai realizată sau măcar calificată în viaţă, sora mea mai mică, Rebecca, s‑a sinucis. Un an şi jumătate mai târziu, tocmai când începeam să mă simt iarăşi normal, s‑a sinucis şi geamăna ei identică, Rachel. Am fost opt copii la părinţi. Acum mai rămăseserăm şase, patru fete şi doi băieţi, un sfert dintre urmaşi pieriseră. Să‑ţi pierzi o soră sau un frate, mai ales de tineri, este o lovitură ieşită din comun, e o ruptură în istoria comună şi în ADN care‑ţi schilodeşte identitatea. Vechea ta viaţă s‑a făcut ţăndări, noua ta viaţă capătă contururi incerte, năpădită de ruşine şi durere. Şi încă n‑am spus nimic.

Când durerea s‑a mai atenuat şi viaţa şi‑a reluat cursul, am cunoscut un bărbat cumsecade, amuzant, cu preocupări artistice şi chipeş, pe numele lui Brad. Trecuse şi el prin traumele lui. Tovarăşa de viaţă murise cu un an în urmă din cauza unei tumori pe creier, la vârsta de 33 de ani, şi îl lăsase cu un fiu de trei ani. Eram amândoi prieteni vechi cu suferinţa, dar eram hotărâţi să‑i facem faţă şi să ne bucurăm de viaţă. Ne‑am căsătorit chiar în acel an. La scurt timp după întoarcerea din Mexic, din luna de miere, am fost siliţi să ne părăsim casa când uraganul Katrina a distrus o mare parte din oraş. Goniţi din căminul nostru, în stare de şoc, ne‑am construit noua familie pe drum, cu un fel de libertate proprie refugiaţilor şi mânaţi de o iubire impetuoasă. Când am putut să ne întoarcem într‑un final acasă, am fost copleşiţi şi de viaţă, nu doar de distrugere: ne‑am dat seama că în luna de miere din Mexic, undeva în Oaxaca, printre sticlele de mescal savuros, rămăsesem gravidă. În primii cinci ani de după uragan, am funcţionat în regim de supravieţuire, cu doi băieţi de vârste mici, în vreme ce Brad şi cu mine ne implicam în acţiuni civice şi făceam eforturi istovitoare pentru reconstrucţie.

Până în 2011, viaţa se aşezase pe un oarecare făgaş. Copiii creşteau fără probleme, aveam amândoi slujbe convenabile, oraşul se refăcea de bine, de rău. Ne bucuram de multă dragoste, iar câteodată chiar de fericire. Într‑un final, după toate acestea, găseam un pic de spaţiu să reflectez, să trag linie şi să adun. Între graniţele acelui spaţiu m‑a încercat o groază persistentă, neliniştitoare, zi după zi. Deveneam absentă la casa de marcat, privind cum vânzătoarea scanează codul de bare, sau mă lua ameţeala la volan, în vreme ce băieţii stăteau pe bancheta din spate, şi aveam convingerea nedesluşită că totul se derula cum nu trebuie – drumul meu, misiunea mea ca mamă, omenirea pe de‑a‑ntregul. Mai târziu, prin intermediul întâlnirilor clubului de lectură, aveam să aflu că exista o denumire pentru acea stare: mahmureală metafizică. Atunci când Chris mi‑a pomenit de cărţi, păreau un posibil remediu.

[...]

August

Mahmureala metafizică

Textul din august a fost o evoluţie interesantă în acea conversaţie. Nate, pentru care băutul era în continuare mai mult un sport decât automedicaţie, a ales eseul din 1971 „The Hangover“ („Mahmureala“) din Everyday Drinking (Băutura de zi cu zi), o carte al lui Kingsley Amis (tot un afemeiat genial şi alcoolic). Îl vedea ca pe o continuare a Înotătorului din iunie, deşi a trebuit să sărim peste luna iulie, toridă, deloc favorabilă relaţiilor sociale, ca să ajungem în acest punct. Băutul, la bine sau la greu, era un aspect integral al proiectului clubului de carte. Marca locul nostru în şirul de mii de ani al oamenilor care‑şi petrec timpul împreună, stând la un pahar şi meditând îndelung la soarta omenirii. M‑a preocupat mereu ideea că, vreme de milenii, omul a născocit alături de natură modalităţi de a‑şi procura varii şi nesfârşite căi pentru a‑şi face viaţa mai uşoară şi a‑şi altera conştiinţa individuală, astfel încât să interrelaţioneze mai lesne cu ceilalţi, dar şi să se izoleze mai decisiv.

Amis, cu vastele, formidabilele lui cunoştinţe şi experienţă legate de băut, spune că, de când „conversaţia, amuzamentul şi băutura se conectează într un mod uman şi deosebit de intim…, beneficiile sociale colective ale consumului de băutură împreună cu ceilalţi (în baza acestei dovezi) cântăresc mai mult decât dezastrele individuale pe care le ar putea declanşa“. Toată lumea din living era familiarizată cu forţele distructive ale alcoolului şi cu toţii fuseserăm părtaşi oricum, spunându ne în gând, precum Epicur, că excesul e dăunător, ştiind prea bine că alcoolul conţine o substanţă chimică vicleană care afectează capacitatea de a judeca. Amuzant, erudit, afabil şi muşcător, Amis ne invită, prin textul lui despre consumul de alcool, să i acceptăm provocarea şi să ne desfătăm cu disputa de nerezolvat care este umanitatea.

[...]

Mereu mi‑a plăcut dimineaţa de după o mahmureală urâtă. Să te trezeşti plin de recunoştinţă pentru o nouă a doua şansă, să‑ţi aminteşti cum e să te simţi bine. Atâtea opţiuni şi atâta productivitate se întind la orizont, înainte să înceapă ziua, înainte să se îndrepte inexorabil înspre apus, când ţi‑ar cam prinde bine o băutură. Din fericire, pentru mulţi dintre noi, mahmureala este doar o parte a ciclului de momente frumoase, prăbuşire dureroasă, regenerare. Pentru alţii, prăbuşirea este continuă, iar recuperarea nu e posibilă. Când ei cedează într‑un final, Mahmurelile lor metafizice sunt moştenite de cei din jurul lor. Noi, supravieţuitorii, ne zbatem apoi cu toate intenţiile noastre excelente, negociind fluxul şi refluxul, căutând fără încetare ceva care să ne poarte în dimineaţa cea nouă. Datorită clubului de carte, ne‑am dat seama iar şi iar că, pe parcursul acestei căutări, ar trebui să ne aducem aminte de darurile mahmurelii – sensibilitatea reînnoită faţă de suferinţa celorlalţi şi generozitatea blândă faţă de propria noastră suferinţă. Nevoia aceea în plus de bunătate şi răbdare. Sperăm, ştim că la capătul acestei perioade urâte ne aşteaptă starea de bine şi de echilibru, trebuie doar să trecem peste ea, fie singuri, fie cu toţi ceilalţi dispuşi să‑şi împărtăşească remediile. (Copyright: Editura Humanitas)

 

Anne Gisleson este scriitoare, cofondatoare a centrului Antenna de promovare a literaturii şi artelor vizuale din New Orleans, director al Programului de Creative Writing din cadrul Centrului pentru Arte Creative din acelaşi oraş. Eseurile sale au apărut în publicaţii precum Los Angeles Times, The Atlantic, The Oxford American, The Believer şi în câteva antologii, printre care The Best American Non‑Required Reading, Best Music Writing, Life in the Wake

Este coautoare, alături de fotografa Michel Varisco, a albumului Shifting: How to Rebuild a City: Field Guide from a Work in Progress, care ilustrează deopotrivă frumuseţea şi starea de degradare a deltei fluviului Mississippi de după uraganul Katrina. Anne Gisleson locuieşte în New Orleans împreună cu soţul ei şi cu cei doi fii.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii