Cărţi

articolul anterior articolul urmator

FRAGMENT „Istoria apelor“, un nou roman semnat de Maja Lunde, autoarea bestsellerului „Istoria albinelor“, acum în librării

0
13 Oct 2020 12:03:00
Autor: Otilia Andrei
Scriitoare Maja Lunde                                                                                                 FOTO: Oda Berby
Scriitoare Maja Lunde                                                                                                 FOTO: Oda Berby

Hipnotic, emoţionant, inspirator, Istoria apelor, un nou roman semnat de Maja Lunde, marea revelaţie a literaturii norvegiene, a apărut în această toamnă la Editura Humanitas, în colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Ivonei Berceanu şi este disponibil acum în librăriile din toată ţara. „Adevărul” prezintă în premieră un fragment din romanul lui Lunde.

În fiordurile îngheţate ale Norvegiei de azi, a căror frumuseţe sălbatică este mutilată de lăcomia omului, sau în Europa viitorului, deşertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai preţioasă resursă a vieţii, apa este cea care hotărăşte destine şi reconfigurează harta lumii.

„În acest roman sensibil şi plin de suspans se intersectează două poveşti despre impactul schimbărilor climatice. Ambele, construite cu mare atenţie la detalii, sunt tulburătoare, iar Maja Lunde le uneşte treptat şi subtil, cu un mare impact emoţional.“ — Kirkus Reviews

2017. Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, gheţari milenari şi fiorduri adânci. Toată viaţa a luptat împotriva acelora care încercau să supună forţele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverşunare, încât a renunţat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtăşesc. Iar acum, în toamna vieţii, Signe porneşte cu velierul ei, Albastru, într-o călătorie plină de primejdii până la Bordeaux şi apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus.

Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu ştie că, de fapt, Magnus o aşteaptă.

2041. David străbate Franţa, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiaţi, este o nesfârşită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război şi depopulată. Un incendiu i-a despărţit de fiinţele cele mai dragi, Anna şi August, iar tatăl şi fiica au fost nevoiţi să-şi părăsească oraşul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă şi resursele de umanitate se împuţinează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi aşteaptă.

Traduse în peste cincizeci de ţări, cărţile scriitoarei norvegiene Maja Lunde s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. În 2020 a primit două prestigioase premii, Peer Gynt-prisen şi Bjørnsonprisen.

-FRAGMENT-

SIGNE

Ringfjorden, Sogn og Fjordane, Norvegia, 2017

Blocurile plutesc pe apă ca nişte aisberguri mici, doar partea lor superioară este vizibilă, aşa ca în cazul gheţarilor plutitori, volumul lor este mai mare sub nivelul apei, dar acestea nu vor răni pe nimeni, nu vor distruge nimic, aici eu sunt cea care distruge, pentru că apa este fierbinte şi gheaţa se va dizolva rapid, şi când căpitanul va veni să pornească motorul peste câteva ore, blocurile vor fi deja mai mici şi distruse de apa sărată. Niciodată nu se vor face cuburi de gheaţă din această gheaţă, ea nu poate fi servită niciodată, nu, niciodată, într-un pahar de cristal, într-o băutură, pe masa vreunui şeic din Arabia Saudită sau din Qatar.

Gheaţă care se topeşte, gheaţă care se topeşte în apă sărată, eu fac parte din fiinţa ei, eu sunt părtaşă la tot ceea ce se întâmplă mereu, eu amplific schimbările, râd, tresar din cauza sunetelor, de propriul meu râs, ca un vraci necunoscut, o broască ce acţionează din instinct, eu sunt o broască, un amfibian. Amfibienii mor, broaştele se sting în tăcere, fără ca lumea să-şi facă griji, o treime din speciile lumii sunt pe cale de dispariţie, dar nimeni nu se gândeşte la asta, broasca, în timp ce se deplasează prin peisajul mlăştinos al lumii, întotdeauna în contact cu apa, zveltă, modestă, nu destul de urâtă pentru a fi hidoasă, nu destul de ciudată pentru a fi amuzantă, doar ciudată, cu chicotelile şi săriturile ei, în încercarea de a scăpa de oameni.

În cele din urmă, când am terminat, mă doare spatele de la cele douăzeci de kilograme de gheaţă din fiecare cutie. Au fost grele, au fost prea grele. Număr repede, au mai rămas doar douăsprezece, doar 240 de kilograme, trebuie să deschid altă cutie, mâinile îmi tremură, degetele sunt înţepenite, şi apoi se opresc, sunt obosită, sunt prea bătrână ca să fac atâtea ridicări, carnea şi oasele mele protestează: toate sunt prea bătrâne.

Mă aşez pe cutii. Of, Magnus! Nu pot goli ultimele cutii în mare. Aceasta este gheaţa noastră care a zăcut liniştită până acum, până să vii tu. Dar ea nu a stat liniştită, căci gheaţa nu este niciodată nemişcată, ea are propriul ei sunet: ea pârâie. Pârâitul gheţii este unul dintre cele mai vechi sunete din lume şi mă sperie, m-a speriat mereu, este sunetul a ceva care se sparge în bucăţi. Şi sunetul unei pietre care cade pe gheaţă, a unei pietre aruncate pe suprafaţa unei ape îngheţate, un sunet care nu seamănă cu nimic altceva, piatra care nu reuşeşte să spargă gheaţa, dar răsună totuşi, pe un ton scurt, venit de la apele de jos, amintindu-ne de tot ceea ce este captiv sub ea, şi de cât de neclintit rămâne totul acolo.

Dar a trecut mult timp de când am aruncat cu pietre pe o suprafaţă îngheţată. Gheaţa nu se mai formează iarna pe suprafaţa apelor, şi sezonul polenului începe încă din ianuarie, gheaţa este spălată de ploi – şi lumea începe să fie acoperită de apă care curge. I wish I had a river so long.

Obişnuiam să mergem să patinăm prin fiord, aşa îmi amintesc, în fiord, şi eu eram cea mai rapidă dintre toţi. Magnus stătea pe margine şi mă privea, eram zece sau unsprezece, încă nu ne cunoşteam, dar îmi amintesc că îi plăcea să mă privească, pentru că şi-a dat seama că patinam cel mai repede. Aveam patine care se fixau peste bocanci, nimeni nu mai folosea din acelea, pentru că îşi cumpărau patine în fiecare toamnă, o pereche nouă pentru copii, fie patine negre de hochei sau albe pentru dans, la ideea că tuturor le trebuie patine, dar nimeni nu le mai folosea, pentru că nu mai există gheaţă pe ape, I wish I had a river I could skate away on, şi tot ce am făcut a fost în van, eu chiar am încercat cu adevărat, de-a lungul vieţii m-am luptat, dar am fost aproape singură, am fost atât de puţini, suntem atât de puţini, încât nu a folosit la nimic; tot ceea ce spuseserăm noi că urma să se întâmple s-a întâmplat, căldura s-a instalat deja, dar nimeni n-a ascultat.

Magnus, nepoţii tăi nu vor putea să patineze peste ape, totuşi ai aprobat acest lucru, gheţarul nostru, gheaţa, te-ai îndepărtat atât de tare de tot ceea ce a fost odată al nostru, sau poate ai fost întotdeauna aşa, pur şi simplu ai lăsat ca lucrurile să se întâmple; parcă îţi aud gândurile; tu gândeşti la fel ca cei care seamănă cu tine, noi doar urmărim evoluţia lucrurilor, eu am permis ca acestea să se întâmple peste tot, prin banalitatea răului, iar tu ai devenit ca Eichmann. Dar nimeni nu te va judeca. Ierusalimul tău nu va veni niciodată.

Am aceste douăsprezece cutii, douăsprezece cutii cu gheaţă veche de o mie de ani, nu le voi arunca, pentru că tu trebuie să le vezi, Magnus, nu poţi sta acolo şi să permiţi ca asta să se întâmple, nu ar trebui să-ţi fie atât de uşor, ar trebui să vezi gheaţa, să o simţi, ar trebui să stai lângă ea în timp ce se topeşte, ar trebui să mergi pe ea, să calci pe ea, şi ea se va topi sub picioarele tale, tot aşa cum s-a topit cândva sub picioarele noastre.

Mă ridic, încep din nou să car, una câte una, scot cele două­s­prezece cutii din vapor, şi le transbordez pe Albastru.

 

DAVID

Timbaut, Bordeaux, Franţa, 2041

Aici aerul era uscat. Pământos, aproape nisipos. Şi îţi intra în mări. Stătut. În timp ce acasă mirosea a sare pretutindeni.

Sarea curăţă. Face ca lucrurile să dureze. Dacă pui mâncarea în sare, rezistă o veşnicie. Dacă torni apă sărată pe o rană te doare, dar sarea este pură, este unul dintre cele mai pure lucruri din lume.

S-au purtat şi războaie pentru sare.

Pentru mine, sarea a însemnat o slujbă. O slujbă care îmi plăcea. Pe care am avut-o încă de când s-a născut Lou. A trebuit să renunţ la şcoală şi să câştig bani. Nu trebuia să vorbesc despre altceva.

Nu crezusem niciodată că urma să rămân acolo, în Argelès. Mereu crezusem că voi pleca de acolo. Încă de când fusesem copil, îi invidiam pe turiştii care veneau şi plecau în fiecare vară. Ei ne sufocau verile nouă, locuitorilor permanenţi. Mâncau cantităţi uriaşe de moules-frites. Stăteau la plajă. Înainte, obişnuiau să-şi aducă saltele de plajă, şi pălăriile, şi mirosul de cremă de plajă, iar apoi îşi vedeau de drum.

Dar în ultimii ani turiştii nu mai veniseră. De parcă cineva ar fi oprit robinetul cu turişti. Turiştii au dispărut. Şi eu voiam să dispar. Din restaurantele goale, de pe strada comercială abandonată, din parcul de distracţii, care ruginea încet, sub stropii de apă de mare care era în ascensiune, castelul gonflabil pentru sărituri şi terenul de golf năpădit de buruieni.

Turiştii au dispărut. Eu am rămas. Acasă cu Anna, cu Lou, şi după aceea cu August. În apartamentul nostru micuţ de lângă port, unde apa sărată se infiltra din ce în ce mai des la subsol. Dar locul de muncă era un punct de speranţă. Sistemul era amplasat fix în capătul promenadei de pe plajă. Înainte vreme, acolo nu fuseseră decât dune de nisip cu ceva ierburi, şi un tip care închiria şezlonguri, dar care nu a reuşit niciodată să facă o afacere profitabilă, întrucât plaja în acel loc era măturată de cea mai puternică briză. Dar era şi cel mai frumos loc, pentru cei care se deranjau să-l caute şi reuşeau să uite de vânt. Am avut norocul să primesc slujba. Thomas era prieten cu tata şi a fost un şef bun. Şi sarcinile erau simple. Gălăgioase, dar decente. Purtam căşti speciale pentru urechi ca să ne protejăm de uruitul turbinelor.

Stăteam în sare în fiecare zi şi îmi plăcea mirosul. Dar ţelul nostru era tocmai acela de a scoate sarea.

Monitorizam sistemul cât timp apa de mare era împinsă prin turbine, împrăştiind sarea din apă, osmoză inversă. Apa proaspătă ieşea în capătul celălalt: o apă frumoasă şi limpede.

Desalinizarea era viitorul, obişnuia să declame Thomas. Şi îmi povestea despre fabricile din alte părţi ale lumii, din Florida sau din sudul Spaniei, unde existau mai multe. Cu ajutorul acestor sisteme au irigat deşertul, care se făcea din ce în ce mai mare.

Dar cu fiecare zi ce trecea, Thomas devenea tot mai îngrijorat, pentru că sistemul se defecta tot mai des. Dacă se fisura o piesă, nu primeam alta nouă în schimb. Şi nu reuşeam să producem suficientă apă. Lucram la o scară destul de mică şi nu eram nici suficient de ieftini. Şi după ce sistemele de desalinizare din Spania au fost rase de pe faţa pământului în luptele pentru râul Ebru, pe vremea când ţara vecină a fost împărţită în două, Thomas aproape că nu a mai dormit deloc. Tot turuia întruna despre UE. Despre vremurile în care ţările din Europa fuseseră unite. Îmi povestea despre cum s-a dizolvat uniunea, în fiecare zi îmi povestea despre un nou conflict. Eu, unul, renunţasem cu mult timp în urmă să le mai ţin socoteala. Nu aveam curaj să citesc ştirile. Pretutindeni oamenii se războiau, aşa mi se părea, statele din nord se luptau cu cele din sud, unde era secetă. Şi se dădeau lupte şi în interiorul fiecărui stat. Ca şi în Spania.

Cei care au ceva de protejat uită de orice altceva, mi-a spus Thomas.

Fiecare ţară are poporul ei. Nici o ţară nu are grijă de altcineva decât de propriii săi cetăţeni.

Dar pe mine nu mă ajuta faptul că el vorbea, şi nu mă ajuta faptul că eu încercam să-l ajut. Nu mă ajuta faptul că lucram din greu, cât ne ţineau puterile. Nu servea la nimic faptul că Franţa a decis să dezvolte trei noi centrale de desalinizare.

Cât de repede merg lucrurile! Într-o zi te trezeşte ceasul deşteptător, mănânci micul dejun, mergi la serviciu, te cerţi, râzi, iubeşti, te speli, îţi faci griji că vei rămâne fără bani în cont înainte de finalul lunii… Necrezând că tot ceea ce ai în jurul tău poate dispărea pur şi simplu.

 Chiar dacă auzi că lumea este în schimbare. Chiar dacă vezi asta pe mirele care indică nivelul apelor. Nu te gândeşti la asta până în ziua în care nu ceasul deşteptător e cel care te trezeşte, ci urletele oamenilor. Flăcările au ajuns în oraşul tău, până la casa ta, la patul tău, la cei pe care îi iubeşti.

Îţi arde locuinţa, aşternutul tău ia foc, perna începe să fumege şi nu poţi face altceva decât să fugi.

— Sarea este moarte, zicea Thomas. Sarea ucide.

Spre sfârşit, înainte de-a fi trebuit să lăsăm totul în urmă, îmi dădea adesea voie să merg cu barca lui gonflabilă uzată. Ieşeam singur în larg, îi spuneam Annei că merg la pescuit, deşi rareori mai puteai să prinzi câte ceva. După ce legam barca la chei, obişnuiam să stau pe plajă, cu picioarele în apă, al cărei nivel creştea, încet şi de nestăvilit, şi mă gândeam doar la asta. Sarea este moarte. Marea asta este moartea. Marea se ridică şi îşi răspândeşte sarea peste tot. Şi apoi închideam ochii şi mă rugam la un dumnezeu în care nu credeam ca atunci când voi deschide ochii şi voi băga mâna în apă marea să fi devenit altceva. Ca atunci când îmi gustam degetele să nu aibă nici un gust, ca apa proaspătă. Ca apa pură, fără nici un gust.

Aş putea să stau aşa… Mult timp. Dar niciodată nu am încercat să-mi gust degetele. Doar m-am agăţat cu putere de acea idee. Că într-o zi marea aceea care creştea se va transforma în apă proaspătă.“ (Copyright: Editura Humanitas)

 

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale. S-a născut în 1975 şi a crescut la Oslo, unde locuieşte şi în prezent cu soţul ei şi cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura şi psihologia, apoi şi-a luat masteratul în media şi comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film şi pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. 

Din 2012 până în prezent i-au apărut peste zece cărţi pentru copii şi adolescenţi. Primul său roman pentru adulţi, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internaţional, tradus în peste treizeci şi cinci de ţări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acţiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) şi Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Istoria apelor (Blå, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rândul lui, bestseller internaţional şi e deja tradus în peste douăzeci şi cinci de ţări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Przewalskis hest (Calul lui Przewalski), se bucură de acelaşi success.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările