FRAGMENT „Pământul Fădăguinţei“, autobiografia lui Barack Obama, a apărut în librăriile româneşti

Barack Obama, fostul preşedinte al SUA                                                                 FOTO: EPA EFE

Într-un stil original, Barack Obama istoriseşte în „Pământul Făgăduinţei” povestea odiseei sale neverosimile de la un tânăr aflat în căutarea propriei identităţi la liderul lumii libere, descriind prin amănunte intime atât educaţia sa politică, cât şi momentele cruciale din primul mandat al preşedinţiei sale istorice – o perioadă de frământări şi de transformări profunde. „Adevărul” prezintă în premieră un fragment din autobiografia lui Obama.

În atuobiografia sa, publicată în limba română la Editura Litera, în traducerea Dianei Popescu Marin, Obama relatează de o manieră emoţionantă şi foarte personală cum s-au scris pagini întregi de istorie şi îi poartă pe cititori într-o călătorie irezistibilă, pornind de la cele mai timpurii ambiţii politice ale sale, la victoria în prima rundă din alegeri în Iowa, care a reprezentat un punct de cotitură şi care a demonstrat forţa activismului la firul ierbii, până la noaptea istorică din 4 noiembrie 2008, când a fost ales al 44-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, devenind primul afro-american care ocupa cea mai înaltă funcţie în stat.

Reflectând la perioada în care a fost preşedinte, ne prezintă atât o analiză unică şi minuţioasă a influenţei uluitoare şi a limitelor puterilor prezidenţiale, cât şi o înţelegere remarcabilă a dinamicii politicii partizane din SUA şi a diplomaţiei internaţionale. Obama aduce cititorii înăuntrul Biroului Oval şi în Sala situaţiilor speciale şi îi poartă prin Moscova, Cairo, Beijing şi prin alte astfel de locuri îndepărtate. Suntem martorii intimi ai gândurilor sale în timp ce-şi formează cabinetul, se luptă cu o criză economică globală, îl evaluează pe Vladimir Putin, urneşte munţii din loc ca să se asigure că Legea serviciilor medicale va fi adoptată, îşi înfruntă generalii cu privire la strategia Statelor Unite în Afghanistan, abordează reforma de pe Wall Street, gestionează situaţia iscată de incidentul devastator de la Deepwater Horizon şi autorizează Operaţiunea Neptune’s Spear, care duce la moartea lui Osama bin Laden.

Obama, alături de soţia sa, Michelle; Sursa Foto: Getty Images

„Pământul Făgăduinţei” este o relatare deosebit de intimă şi de introspectivă – povestea unui om care a pus pariu cu istoria, credinţa unui organizator al comunităţii, testată pe scena mondială. Obama vorbeşte cu francheţe despre cum a împăcat candidatura la fotoliul prezidenţial ca afro-american în care îşi pusese speranţele o generaţie îmbărbătată de mesaje de „speranţă şi schimbare”, cu provocările de ordin moral pe care le presupun deciziile de mare miză ce trebuie luate. Relatează în mod deschis despre forţele care i s-au opus atât în ţară cât şi în străinătate, despre impactul pe care traiul la Casa Albă l-a avut asupra soţiei şi a fiicelor sale, şi nu-i este teamă să-şi dezvăluie îndoielile de sine şi dezamăgirile. Cu toate acestea, păstrează credinţa nestrămutată în ideea că e întotdeauna loc pentru progres în măreţul şi perpetuul experiment american.

„Nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l ai când termini de scris o carte şi sunt mândru de aceasta pe care tocmai am finalizat-o. Mi-am petrecut ultimii câţiva ani reflectând asupra preşedinţiei mele, iar în PĂMÂNTUL FĂGĂDUINŢEI am încercat să redau cu sinceritate povestea campaniei mele prezidenţiale şi timpul în care am fost în funcţie: evenimentele-cheie şi oamenii care au stat la baza lor; părerea mea despre lucrurile care mi-au ieşit şi greşelile pe care le-am făcut; şi forţele de ordin politic, economic şi cultural cu care echipa mea şi cu mine ne-am confruntat atunci – şi cu care, ca naţiune, încă avem de-a face. De asemenea, am încercat să redau cititorilor călătoria intimă pe care Michelle şi cu mine am făcut-o în acei ani, cu toate momentele abisale şi cele înălţătoare. Şi în cele din urmă, în aceste vremuri în care America trece prin nişte momente decisive atât de semnificative, cartea oferă câteva dintre părerile generale pe care le am despre cum putem să vindecăm diviziunile din ţara noastră de-acum încolo şi cum să facem ca democraţia să fie în folosul tuturor – o sarcină care nu va depinde de un anume preşedinte, ci de noi toţi, ca cetăţeni implicaţi. Dincolo de a fi o lectură plăcută şi informativă, sper mai mult decât orice ca această carte să inspire tinerii din toate colţurile ţării – şi ale lumii – să preia ştafeta, să-şi facă vocea auzită şi să întreprindă tot ce ţine de ei ca să schimbe lumea în bine.” - Barack Obama

-FRAGMENT-

„Ascunzătoarea lui Osama bin Laden fusese un mister încă din decembrie 2001 când, la trei luni după atacurile de la 11 septembrie care au ucis aproape 3 000 de oameni nevinovaţi, acesta scăpaseră ca prin urechile acului de forţele americane şi aliate care luase cu asalt cartierul lui general din Tora Bora, dintr‑o zonă muntoasă de la graniţa Afghanistanului cu Pakistanul. Căutările au continuat fără încetare timp de mulţi ani, dar în momentul în care eu am preluat mandatul de preşedinte, i se pierduse urma. Era, desigur, pe undeva: al‑Qaeda se reorganizase şi îşi stabilise baza în regiunea FATA din Pakistan, în vreme ce liderul lor lansa periodic mesaje audio şi video, îndemnându‑şi susţinătorii la un război sfânt împotriva puterilor occidentale.

Încă de la prima mea declaraţie publică despre reacţia Americii la evenimentele din 11 septembrie şi de la anunţul că mă opuneam Războiului din Irak, cu ocazia mitingului din Federal Plaza din Chicago, în ajunul alegerilor pentru Senat din 2002, militasem pentru concentrarea forţelor în vederea aducerii lui bin Laden în faţa justiţiei. În timpul cursei pentru preşedinţie revenisem la acest subiect, angajându‑mă să îl urmăresc pe bin Laden până în Pakistan dacă guvernul de acolo nu era capabil sau nu era dispus să‑l prindă. Majoritatea politicienilor de la Washington, inclusiv Joe, Hillary şi John McCain, respinseseră acea promisiune drept o şmecherie de campanie, o modalitate a unui senator fără experienţă în politica externă de a părea dur. Chiar şi după ce fusesem ales preşedinte, au fost şi din aceia care au crezut că voi abandona subiectul bin Laden pentru a mă ocupa de alte probleme. Dar, în mai 2009, după o întâlnire în Camera Situaţiilor de Urgenţă privind ameninţările teroriste, am chemat câţiva consilieri în Biroul Oval, printre care Rahm, Leon Panetta şi Tom Donilon, şi am închis uşa.

«Vreau să facem din urmărirea lui bin Laden o prioritate», i‑am anunţat. «Vreau să văd un plan oficial de urmărire şi de capturare a acestuia. Vreau un raport pe biroul meu la fiecare 30 de zile, în care să‑mi descrieţi progresele înregistrate. Tom, te rog să introduci asta în directiva prezidenţială, ca să ne asigurăm că toată lumea e pe aceeaşi lungime de undă.»

Au existat motive evidente pentru a mă concentra asupra lui bin Laden. Faptul că se afla în continuare în libertate era o sursă de durere pentru familiile care îşi pierduseră oamenii dragi în atacurile de la 11 septembrie şi totodată o sfidare la adresa puterii americane. Chiar şi din gaură de şarpe, rămăsese cel mai eficient agent de recrutare al‑Qaeda şi reuşise să radicalizeze o mulţime de tineri dezamăgiţi din întreaga lume. Potrivit analiştilor noştri, la momentul la care fusesem ales preşedinte, al‑Qaeda era mai periculoasă ca oricând, iar ameninţările teroriste dinspre FATA apăreau în mod obişnuit în informările mele.

Eliminarea lui bin Laden era, de asemenea, hotărâtoare pentru obiectivul meu de a reconfigura strategia americană de combatere a terorismului. Din cauză că nu ne mai concentrasem asupra micii grupări de terorişti care pusese la cale şi executase atentatele de la 11 septembrie şi inclusesem această ameninţare sub umbrela mai largă a „Războiului contra terorismului“, căzusem într‑o capcană strategică, una care a propagat practic prestigiul al‑Qaeda, a limitat invazia din Irak, a alienat mare parte din lumea musulmană şi a distorsionat politica externă a Statelor Unite timp de aproape un deceniu. În loc să alimentez temerile legate de o vastă reţea teroristă şi să hrănesc fanteziile extremiştilor care se vedeau angajaţi într‑un fel de luptă divină, am dorit să amintesc lumii (şi mai ales nouă, americanilor) că aceşti terorişti nu erau decât o bandă de criminali smintiţi şi înrăiţi, criminali care aveau să fie capturaţi, judecaţi, închişi sau executaţi. Şi nu exista o altă modalitate mai bună de a le demonstra asta decât prin prinderea lui bin Laden.

Cu o zi înaintea comemorării de nouă ani de la evenimentele din 11 septembrie, Leon Panetta şi adjunctul său de la CIA, Mike Morell, mi‑au cerut o audienţă. Cei doi făceau echipă bună, mi‑am spus. Panetta îşi petrecuse o mare perioadă din cariera politică în Congres înainte de a fi numit şef de cabinet de către Clinton. În vârstă de 72 de ani, Panetta nu numai că asigura o conducere consecventă a agenţiei, dar îi şi plăcea să lucreze cu oamenii, avea o relaţie bună cu Congresul şi cu presa şi avea un nas fin pentru strategiile siguranţei naţionale. Morell, pe de cealaltă parte, avea acces la informaţii confidenţiale şi era pasionat de munca lui, era meticulos şi avea o minte analitică şi, cu toate că abia împlinise 50 de ani, avea o experienţă de câteva decenii în agenţie.

«Domnule preşedinte, e încă destul de prematur», mi‑a spus Leon, «dar credem că avem informaţii pertinente în legătură cu ascunzătoarea lui bin Laden – poate cele mai credibile informaţii de la Tora Bora încoace.»

Am ascultat informaţiile în tăcere. Leon şi Mike mi‑au explicat că, urmare a unei activităţi epuizante şi meticuloase, ce presupusese compilarea şi cartografierea schematică a mii de biţi de informaţii, analiştii identificaseră ascunzătoarea unui bărbat cunoscut sub numele de Abu Ahmed al‑Kuwaiti, despre care se credea că activa pe post de curier al‑Qaeda şi avea legături cu bin Laden. Îi urmăriseră telefonul şi obiceiurile zilnice, până când ajunseseră nu într‑o locaţie izolată a FATA, aşa cum bănuiseră, ci într‑un complex imens dintr‑un cartier aglomerat de la periferia oraşului pakistanez Abbottabad, la 56 de kilometri nord de Islamabad. După părerea lui Mike, dimensiunile şi structura complexului indicau faptul că acolo locuia o persoană de vază, poate chiar un membru important al‑Qaeda. Comunitatea serviciilor secrete supraveghea complexul, iar Leon mi‑a spus că mă va ţine informat în legătură cu tot ce vor afla legat de ocupanţi.

După ce au plecat, am făcut tot posibilul să îmi temperez aşteptările. În acel complex putea să fie oricine; chiar dacă era cineva cu legături în al‑Qaeda, eventualitatea ca bin Laden să aleagă o zonă urbană populată era foarte mică. Pe 14 decembrie, Leon şi Mike s‑au întors, de data aceasta cu un agent şi un analist CIA. Analistul era un tânăr îngrijit şi spilcuit, care arăta ca un membru al staffului din Congres, iar ofiţerul era un timp suplu, cu barbă, ceva mai în vârstă şi cu un aer cam şifonat, dar profesionist. Era directorul Centrului de Combatere a Terorismului al CIA şi şeful echipei de urmărire a lui bin Laden. Mi l‑am imaginat baricadat într‑un labirint subteran, înconjurat de computere şi dosare groase, absent la ceea ce se întâmpla în lumea din afară, concentrat asupra unui munte de date.

Amândoi mi‑au explicat toate datele care duseseră la complexul de la Abbottabad, o muncă de investigaţii realmente remarcabilă. După toate aparenţele, curierul al‑Kuwaiti cumpărase complexul sub un nume fals. Complexul era neobişnuit de spaţios şi de securizat, de opt ori mai mare decât locuinţele din zonă, înconjurat de ziduri între trei şi cinci metri înălţime, protejate de sârmă ghimpată, iar în interiorul perimetrului se mai ridica încă un rând de ziduri. Cât despre cei ce locuiau acolo, analistul mi‑a spus că era vorba de oameni care făcuseră tot posibilul să‑şi ascundă adevărata identitate. Nu existau linii telefonice fixe, nici serviciu de internet, nu ieşeau aproape niciodată din complex şi îşi ardeau gunoiul înainte de a‑l scoate pentru colectare. Dar vârstele şi numărul copiilor din principala clădire a complexului păreau a coincide cu cele ale copiilor lui bin Laden. Datorită posibilităţilor de supraveghere aeriană, echipa noastră reuşise să observe un bărbat înalt care nu părăsea niciodată proprietatea, dar se plimba periodic în mica grădină apărată de ziduri.

«Noi îi spunem Pribeagul», m‑a informat ofiţerul şef. «După părerea noastră e bin Laden.»“ (Copyright: Editura Litera)